Pubela Maicii Domnului (de Robert Turcescu)
„Fa la stanga, ‘tu-ti mortii ma-tii de italian prost, nu vezi ca in dreapta e blocat totul?!“
Soferul arunca injuratura peste geamul masinii, cuvintele se rostogolesc rapid printre zecile de autoturisme blocate, scapa apoi prin praful framantat de picioarele sutelor de turisti transpirati si se pierd in apa scazuta a barajului. La Vidraru, cei doi politisti pedepsiti sa fluidizeze traficul mai au putin si lesina in mijlocul drumului.
Sunt peste patruzeci de grade si doar douazeci de locuri de parcare. Ceea ce se intampla e scenariul la indigo al unei zile cu trafic intens in oricare dintre orasele mari ale Romaniei, doar ca, de data asta, se intampla intre munti.
Un pusti de zece ani se uita disperat catre maica-sa, ii sopteste ceva la ureche, apoi fuge in spatele masinilor parcate si dispare ascuns dupa un SUV.
Il urmeaza si mamita, care, intre timp, a colectat, cu ajutorul grupului de prieteni, un teanc de servetele. Dupa un timp, pustiul reapare in mijlocul parintilor, e indemnat sa traga in piept aerul tare al muntilor, apoi e tintuit langa balustrada barajului pentru clasica fotografie de la Vidraru. Are ce povesti prietenilor si nu e singurul. Pentru ca pe raza catorva zeci de kilometri nu i-a trecut nimanui prin minte sa instaleze macar un WC ecologic, a descoperit si el cum arata in zona infratirea dintre om si natura.
Simbioza continua prin poienile umbrite de langa baraj unde au rasarit corturi si mese intinse cu grija printre maldarele de PET-uri, carpe si taciuni. E cald, e praf, se circula bara la bara, dar romanii plecati in excursia de weekend continua sa vina spre munte, incercand sa evadeze din temnita incinsa a marilor orase.
La Vidraru miroase a hoit si a urina. Marginea de munte unita cu soseaua tine loc de toaleta publica, iar lacul are zone imputite, in care s-au strans de-a valma hoituri de caini, lemne putrezite, plus nelipsitele „sticle de plastic“, toate acoperite de o matase maronie, iesita din maruntaiele unei ape lasate in parasire. Turistii fac poze cautand unghiuri potrivite din care sa nu se vada mizeria, pasesc cu grija printre gropile din asfalt, se prefac impresionati placut de maretia ctitoriei comuniste, apoi pornesc mai departe, bucurosi ca duhoarea zonei n-o sa ramana imprimata si pe fotografie.
„Cazul Vidraru“ nu e un accident. Romania e de ani lungi o imensa groapa de colectat gunoi aruncat de la balcon sau din goana masinii. E tara in care mucurile de tigara se sting cel mai bine in nisipul de pe plaja si e tara in care un hoit ramane pe asfalt pana cand se termina de carat, in bucati mici, pe sutele de roti care trec peste el. S-ar putea sa sune dureros si enervant pentru cei carora le place sa creada s-au nascut in tara supranumita „Gradina Maicii Domnului“, dar, privind la felul in care arata Romania dintre blocuri si de pe langa sosele, ma tem ca traim astazi in pubela Maicii lui Hristos.
Un inventar al cauzelor care ne-au adus aici e acelasi pentru toate problemele majore ale Romaniei de azi. Duhoarea de la Vidraru, putregaiul din administratia centrala si locala sau mizeria morala din cazurile Nastase-Mitrea tin toate de noul nostru fel de a fi. Un fel romanesc, cat de poate de autentic, exersat mai ales in anii din urma, in care tara natala e privita cu un amestec de jena si curiozitate, ca o fotografie facuta la doi ani in puta goala. Nu ne place sa recunoastem ca tot noi suntem, dar asa e, iar singura reactie pe care reusim s-o avem astazi e un zambet stramb, cu care incercam sa acoperim, de-a valma, si coruptia, si gunoiul.
P.S. Asa cum sunt convins ca, dupa aparitia acestui text, nu se va gasi nimeni sa puna macar o toaleta ecologica la Vidraru, la fel de convins sunt ca Adrian Nastase va castiga un nou mandat de deputat, in circumscriptia din Mizil. In ambele cazuri cineva a calculat ca, in cele din urma, ne trece.
INTERVIURILE HotNews.ro