Romania de jos, Romania lucida

Opinia publica romaneasca se masoara pentru prima oara cu presiunile unei luari de ostatici. Presa americana, engleza, italiana si franceza au trecut de multe ori prin asa ceva si inteleg deja subtilitatile acestui joc pervers. Lipsa de experienta e singura scuza pe care o pot invoca, astazi, liderii romani de opinie publica. E o scuza palida.

Ziare, politicieni si organizatii civice fac coada la solidaritate, protesteaza, organizeaza mitinguri si se intrec sa atraga atentia. Corul cere unul si acelasi lucru: „Eliberati-i pe ostatici!”. Cui ii este adresata aceasta cerere? Nu e clar. Ingrijorarea circula fara adresa.

„Jos Iliescu!” era un slogan cum nu se poate mai precis (intre timp nu mai e nevoie, desi caderea lui Iliescu ar trebui sprijinita pana la capat). „Libertate lui Ilascu!” era o cerere cu destinatar clar: Tiraspol si Chisinau.

Campania de presa declansata de rapirea celor trei jurnalisti aflati in Irak si-a pierdut busola. Ea face un mare deserviciu principiilor civice pe care sustine ca le promoveaza.

Caci apelurile fara adresa nu se pierd in gol. Multiplicate si reluate de organizatiile media, aceste mesaje creeaza impresia ca exista persoane sau autoritati care nu fac tot pentru eliberarea ostaticilor.

Insistenta emotionala a acestor mesaje stabileste, fara dovezi, ca politicienii sunt intotdeauna vinovati. Exceptie fac, fireste, Geoana si Voiculescu. Primul, tocmai pentru ca e liderul unui partid infiltrat de sus pana jos de arabi. Al doilea, pentru ca s-a oferit ostatic, contand pe faptul ca nimeni n-a auzit de el dincolo de Giurgiu.

Voiculescu ar fi fost mult mai credibil daca s-ar fi repezit sa plateasca rascumpararea ceruta de rapitori. Poate nu singur. Geoana s-ar fi putut scotoci prin economiile sale de fost diplomat, PSD ar fi avut o idee buna sa scoata la licitatie cateva vile din Cornu, iar Nastase s-ar fi putut desparti de cateva din odoarele colectiei sale de arta.

La un loc, se strangea de-o rascumparare si de un pic de stima. Din pacate, jocul favorit al conglomeratului media si politic arata cu totul altfel.

Acoperit perfect de alibiuri inaltatoare, partidul lui „sa facem ceva” impune o ruptura intre cetatean si autoritati. Statul e, din principiu, suspect. Buna-credinta depinde strict de organizatiile civile, de presa si de cativa social-democrati curati, miscati si implicati. Noua industrie a compasiunii slujeste de minune ziarelor in cautare de tiraj si ONG-urilor setoase de atentie.

Ea e, de asemenea, un excelent stergator de stenograme.

Criza ostaticilor a facut primele victime acasa, printre ziaristi si profesionistii facerii de bine.

Acest esec explica pe deplin cum e posibil ca niste indivizi sa impuna teme de dezbatere publica, de la mii de kilometri distanta. Lectia nu e noua. Cauzele rele au fost intotdeauna slujite cel mai bine de naivitatea victimelor si de complicitatea colaboratorilor.

Propaganda sovietica, de pilda, s-a bizuit mereu pe un aliat destoinic: miopia presei si a intelectualilor „progresisti” din Occident. Rapitorii practica, astazi, acelasi joc.

Naivii nu sunt, totusi, singura lor masa de manevra. La fel de utila e dusmania politica. Inamicii interni ai presedintelui Basescu nu isi arata fata, dar isi fac meseria.

In Irak, cineva isi freaca mainile de satisfactie: schema functioneaza din plin. Naivii, bolnavii de narcisism si ticalosii romani fac munca voluntara pe rupte.

Raman neatinsi de aceasta boala grava de caracter numerosi romani, obisnuiti sa fie trecuti cu vederea. Sondajul CURS a uitat sa ii numere, dar institutia nu are nici o vina: asa a cerut comanda.

Spre deosebire de liderii ei autoproclamati, opinia publica populara se dovedeste matura in Romania. Oamenii nu au percutat la santaj.

Uniunea Europeana si, mai ales, adversarii germani ai admiterii Romaniei in Europa ar face bine sa urmareasca atent spectacolul. Ei pot afla, acum, ceva important despre coruptia romaneasca.

Ea e mai intai o profesie a elitelor si abia apoi o boala sociala. Coruptia romaneasca se numara pe bani, dar e predata de inaltii ei profesori si demnitari prin forta exemplului moral.

Insa romanii de jos nu au dezamagit. Cenzorii europeni ar trebui sa noteze ca, in simplitatea ei, opinia publica romaneasca a rezistat fara probleme unui bombardament lansat abil, din interior, de oameni pe care, uneori, i-a votat si de personalitati de presa pe care, deseori, le-a pretuit.

Bucurestiul nu a fost ocupat de zeci de mii de demonstranti transformati in aripa politica a rapitorilor, asa cum s-a intamplat la Madrid sau la Roma.

Ceea ce nu ii face pe romani mai nesimtiti, ci mult mai lucizi. Romanii de jos fura si mint, dar sunt isteti si nu au stofa de tradator a ilustrilor oameni politici si de presa care danseaza, in draci, pe marsuri din minaret.

Romanii nu au chef sa-si puna problema retragerii soldatilor, caci o asemenea problema nu exista. Toata lumea stie cum si de ce au ajuns soldatii romani in Irak.

Ce nu se stie prea bine e cum au ajuns trei ziaristi romani la punctul de livrare, in Irak. Asta trebuie sa-i framante pe demonstranti. Si sa ii mute sub fereastra lui Hayssam si a prietenilor sai din localitate.