Romania in 1968 – Promisiunile tradate (I)

Destalinizarea a fost utilizata in chip manipulativ de catre Ceausescu si clica sa de nomenklaturisti pentru a-si fortifica pozitiile hegemonice. Vaga neliniste din randul intelighentiei a fost rapid calmata prin masuri de cooptare si neutralizare. S-au organizat campanii menite sa-i convinga pe tinerii scriitori ca liderii partidului erau gata sa le asculte revendicarile, dar, in fapt, s-a mers pe linia amortizarii oricaror critici care vizau principiul sacrosanct al „indrumarii de catre partid a literaturii“.

Scriitorii din grupul oniric (Leonid Dimov, Dumitru Tepeneag, Vintila Ivanceanu) au fost marginalizati, iar protectorul lor, mereu nonconformistul poet Miron Radu Paraschivescu, unul dintre putinii marxisti antistalinisti de la Bucuresti, a fost si el fortat sa-si intrerupa contributiile publicistice. Promisiunea unei Primaveri la Bucuresti s-a stins in fasa. In loc sa se coaguleze sub forma unei contestatii colective, actiunile scriitorimii romane (ma refer la intelectualii autentici) s-au consumat in sotto voce fara sa afecteze in vreun fel piramida de minciuni a unei puteri ilegitime. Din pacate, un fatal narcisism orgolios a facut din scritorii romani acei „orfani ai curajului“ despre care a scris Monica Lovinescu.

Citeam cu nesat in acei ani revistele literare si ma asteptam sa vad si la noi o explozie a adevarului asemanatoare cu aceea de la Praga. Puteam cumpara saptamanalul „Les Lettres Françaises“ si stiam de la Europa Libera de fervoarea spirituala din Cehoslovacia. Pentru cei din generatia mea carora le pasa de destinul politicului in veacul lagarelor de concentrare era un moment extraordinar. Credeam, unii dintre noi, cu naivitate ca socialismul si democratia pot fi impacate. A fost o imensa iluzie, cum avea sa o marturiseasca Adam Michnik atunci cand a scris: „Nu exista comunism cu chip uman, ci doar totalitarism cu dintii sparti“. Dar atunci, in primavara lui 1968, acest lucru nu ne era catusi de putin limpede.

Speram ca se va relua momentul Budapesta 1956, ca vom avea ocazia sa scapam de blestemata cenzura, ca dreptul la memorie va fi in fine restituit unei societati bolnave de frica si suspiciune. Credeam ca vor avea loc reabilita ri autentice ale victimelor comunismului, nu doar mascarade menite sa-l aseze pe noul despot intr-o lumina glorioasa. Preferam sa ignoram circul propagandistic pus la cale de aparatul ideologic condus de Niculescu-Mizil, Iliescu si Popescu-Dumnezeu.

In martie 1968 se accentua linia antisovietica, incercandu-se o versiune de titoism in stil romanesc. Niculescu-Mizil parasea reuniunea de la Budapesta a partidelor comuniste, protestand fata de criticile pronuntate de delegatul sirian la adresa pozitiei PCR in miscarea comunista internationala. Sloganul repetat obsesiv era „neamestecul in treburile interne“. In aprilie, avea loc plenara CC la care era reabilitat Lucretiu Patrascanu.

Alaturi de el, partidul reconsidera memoria altor militanti cazuti victima lui Gheorghiu-Dej ori lichidati in URRS. Fostul dictator era denuntat de Ceausescu care spunea ca acele crime il acuzau pe Dej, „care le-a patronat“, precum si pe calaul securist Draghici, care a organizat comiterea lor. Draghici era stigmatizat drept tortionarul suprem, dar nimeni nu punea in discutie rolul Securitatii ca institutie criminala. „Acele mult prea triste si prea urate fapte“, cum le numea Maurer intr-un discurs de „prelucrare“ la Cluj, pareau sa fie expresia unor patologii individuale, iar nu a unui sistem samavolnic si terorist.

Discursul lui Ceausescu la sedinta activului de partid al Municipiului Bucuresti mergea chiar mai departe, generand nu putine iluzii in randul celor care l-au ascultat si citit. In „Scanteia“ aparea o versiune edulcorata, suficient de transanta insa spre a provoca sperante ce aveau sa se dovedeasca neintemeiate. Era un miraj ideologic, un spectacol retoric specific sectelor leniniste. Sa nu uitam ca faimoasa Comisie de reabilitari ii includea pe vechiul cominternist Gheorghe Stoica, pe expertul cadrist, secretarul CC insarcinat cu „organele speciale“ Vasile Patilinet si pe generalul Grigore Raduica, vicepresedintele Consiliului Securitatii Statului. In Sala Palatului, in clipa cand Ceausescu isi lansa diatriba anti-Dej, printre invitati se aflau si victime si calai. Alexandru Ivasiuc imi spunea ca l-a zarit acolo chiar pe monstrul Enoiu.

Cu maxim cinism, plenara il reabilita pe Teohari Georgescu, predecesorul lui Draghici in fruntea Ministerului de Interne, care lua cuvantul spre a jura credinta noului lider si a-l blama pe cel defunct. La fel era reabilitat Miron Constantinescu, el insusi implicat in teroarea stalinista din anii ’50. Intre cei care luau cuvantul era satrapul ideologic Leonte Rautu, neafectat in vreun fel de zguduitoarele dezvaluiri privind soarta lui Patrascanu.

Reabilitarile din Romania au fost partiale si ipocrite. Ele s-au limitat la victimele comuniste si au trecut complet sub tacere exterminarile in masa, distrugerea elitelor, terorismul ca politica de stat.

EvZ.