România intră în dezinflație. Costul vieții nu a aflat vestea

În statistici, România începe să arate mai bine: inflația coboară, deficitul bugetar se reduce, BNR vorbește despre o posibilă revenire a economiei. Dacă privești doar indicatorii, pare că ce e mai greu a trecut. Și totuși, pentru mulți oameni, senzația este exact opusă.

La supermarket, bonul rămâne mare. La bancă, ratele sunt încă ridicate. O vacanță îți golește cardurile cu o viteză mai mare decât acum 4-5 ani. Chiria sau prețul unei locuințe au rămas sus. Mulți români aud cum economia le spune că lucrurile merg mai bine, în timp ce portofelul le spune o cu totul altă poveste.

Paradoxul apare dintr-o confuzie foarte răspândită: atunci când inflația scade, nu înseamnă că prețurile scad. Dacă anul trecut un produs s-a scumpit cu 15%, iar anul acesta se scumpește cu „doar” 5%, inflația a scăzut. Dar produsul se scumpește în continuare.

E o diferență tehnică, dar cu efecte foarte concrete asupra nivelului de trai.

În ultimii ani, România a trecut prin unul dintre cele mai puternice șocuri de prețuri din ultimele decenii. Alimentele, energia, serviciile, locuințele și creditele au devenit mai scumpe într-un ritm pe care salariile nu au reușit să îl urmeze. Chiar dacă inflația începe acum să se tempereze, urmele acestui șoc rămân în economie.

Mai există însă un motiv pentru care mulți români nu simt încă o îmbunătățire.

Ani la rând, creșterea economică a României a fost alimentată de consum. Statul cheltuia mai mult, gospodăriile consumau mai mult, iar economia creștea. Astăzi, modelul începe să se schimbe. Pentru a reduce deficitul bugetar, autoritățile sunt obligate să tempereze cheltuielile și să crească veniturile fiscale.

2. Statul strânge cureaua, iar economia simte

Corecția fiscală e reală și, după standardele europene din ultimii ani, neobișnuit de rapidă. Deficitul bugetar scade puternic, într-una din cele mai ample corecții bugetare din UE în acest interval.

Numai că orice consolidare fiscală e, prin definiție, o extracție de bani din economie: mai puține cheltuieli publice, mai puține investiții, mai puțină cerere agregată, cum ar spune Isărescu. BNR confirmă asta direct – economia a stagnat în primul trimestru din 2026, după ce se contractase cu 1,9% în ultimul trimestru din 2025, iar redresarea așteptată pentru trimestrele doi și trei ale acestui an e, potrivit ultimei minute a Consiliului de Administrație (7 august 2026), mai modestă decât se anticipa în prognozele anterioare. Cu alte cuvinte: statul se disciplinează exact în momentul în care economia are cea mai mică rezervă de a absorbi șocul.

3. BNR nu poate încă „salva” consumatorul

Dobânda de politică monetară a rămas la 6,5%, iar motivul e simplu și l-a repetat BNR de fiecare dată: o relaxare prematură a politicii monetare, într-un moment în care inflația e încă în zona a două cifre, ar risca să reaprindă exact presiunile pe care banca centrală încearcă să le stingă.

Pentru consumator, asta înseamnă că ratele la creditele cu dobândă variabilă rămân la fel de scumpe, în timp ce depozitele oferă randamente care rareori depășesc inflația reală. Analiștii se așteaptă ca prima reducere de dobândă să vină abia din trimestrul patru al acestui an sau, mai probabil, la începutul lui 2027. Unii, mai prudenți, vorbesc chiar de primăvara lui 2027. Până atunci, BNR joacă un rol aproape opus celui pe care mulți români îl așteaptă de la o bancă centrală în vreme de recesiune: nu susține creșterea consumului, ci o ține în frâu.

4. Cine suportă, de fapt, costul corecției?

Aici corecția încetează să fie o poveste abstractă despre PIB și deficit și devine o poveste despre cine plătește nota. Nu toată lumea pierde la fel — și nu toată lumea pierde deloc.

Cei mai expuși sunt salariații din sectorul bugetar, ale căror venituri au stagnat în prima parte a anului, și angajații din industria prelucrătoare, unde o creștere salarială nominală de 5,8% s-a tradus, după ajustarea cu inflația, într-o scădere reală de 5,3%, potrivit datelor pentru iunie. Pensionarii cu venituri indexate sub ritmul real al inflației pierd la fel de sistematic, lună de lună. Chiriașii – inclusiv cei din locuințele statului, ale căror chirii au fost majorate recent, resimt direct una dintre cauzele care au ținut inflația la servicii la peste 13% anual.

Câștigătorii relativi sunt mai puțini și mai puțin vizibili public: din punct de vedere pur mecanic, debitorii cu credite în rate fixe văd valoarea reală a datoriei erodată de inflație, iar o parte din sectorul privat competitiv – construcțiile, de exemplu – a înregistrat printre cele mai mari creșteri salariale nominale din economie, chiar dacă insuficiente să acopere integral inflația. Economisitorii rămân într-o zonă gri: dobânzile la depozite au crescut nominal față de acum doi-trei ani, dar rareori suficient cât să bată o inflație de peste 10%.

Harta e, în esență, previzibilă pentru orice economie aflată în dezinflație cu dobânzi reale ridicate: cei cu venituri fixe sau indexate lent pierd, debitorii pe termen lung câștigă relativ, iar cei aflați la mijloc, adică cea mai mare parte a clasei de mijloc salariale, resimt corecția ca pe o stagnare tăcută, nu ca pe o criză vizibilă.

5. Ce înseamnă asta pentru o familie obișnuită

Pentru gospodăria medie, anul acesta arată cam așa: salariul mediu net a ajuns la 5.734 de lei în iunie, cu 3,5% mai mult decât acum un an dar, puterea reală de cumpărare a continuat să scadă, așa cum se întâmplă practic din a doua jumătate a lui 2025. Comisia Națională de Strategie și Prognoză estimează că 2026 se va încheia tot cu un câștig salarial real negativ, iar revenirea în teritoriu pozitiv e amânată pentru 2027.

Practic, pentru bugetul unei familii, asta se traduce în trei decizii concrete pentru lunile următoare. Creditul nou rămâne scump cel puțin până la începutul anului viitor, așa că orice angajament pe termen lung (ipotecă, refinanțare) merită analizat cu ipoteza că dobânda actuală nu e temporară, ci noul normal pentru încă două-trei trimestre. Depozitele, deși oferă dobânzi nominal mai atractive decât acum doi ani, tot nu acoperă inflația reală, ceea ce înseamnă că banii „parcați” în cont pierd valoare — doar mai încet decât dacă ar sta sub saltea. Iar la capitolul cumpărături și vacanțe, diferența dintre „scump” și „la fel de scump” contează mai puțin decât pare: chiar dacă ritmul de scumpire încetinește, nivelul prețurilor de anul trecut nu se mai întoarce, iar bugetele trebuie calibrate pentru un cost al vieții structural mai ridicat — nu pentru unul care revine „la normal”.

Noul normal

Aici stă, de fapt, mutația cea mai importantă a acestui moment. Întrebarea corectă nu mai e „când revine economia la normal?”, pentru că normalul de dinainte de șocul inflaționist, de majorările de taxe și de dobânzile de peste 6% nu se mai întoarce în orizontul apropiat. Întrebarea corectă e alta: dacă acesta e noul normal – inflație mult mai mare decât media europeană, dobânzi ținute sus mai mult timp, un stat care colectează mai agresiv și cheltuiește mai selectiv – cum trebuie să-și schimbe românii comportamentul financiar?