Science Report: E posibil ca telescopul James Webb să fi găsit dovada vieții extraterestre ● Un sanctuar paleolitic unic a fost descoperit în estul Spaniei ● Americanii au extras atâta apă din sol încât au apărut fisuri de sute de kilometri

​E posibil ca telescopul James Webb să fi găsit dovada vieții extraterestre ● Un sanctuar paleolitic unic a fost descoperit în estul Spaniei ● Americanii au extras atâta apă din sol încât au apărut fisuri de sute de kilometri

E posibil ca telescopul James Webb să fi găsit dovada vieții extraterestre

Termenul de planetă „hiceană” este unul de dată recentă. A fost propus pentru prima dată în 2021 de un grup de cercetători de la Universitatea Cambridge. Ce înseamnă o planetă „hiceanică”? Denumirea este una compusă. De pe o parte prefixul „hi”, de la hidrogen, apoi „cean”, de la ocean. Și fix asta înseamnă. O planetă acoperită de oceane, cu o atmosferă compusă în cea mai mare parte din hidrogen.

Aici mai trebuie să venim cu o lămurire. Terra, spre exemplu, este considerată, într-un mod oarecum eronat, o planetă a apelor. În realitate, planeta noastră deține mai puțină apă decât sateliții Europa sau Enceladus. În cazul unei planete „hiceanice” vorbim despre una complet acoperită cu apă, cu oceane a căror adâncime ajunge și la sute de kilometri.

Ei bine, astfel de planete existau doar la nivel ipotetic. În teorie, ele ar trebui să fie planete cu o masă mai mare decât a Terrei (așa numitele super-pământuri), și să orbiteze o stea de tipul piticelor brune, la o distanță de 1,6 unități astronomice (UA – distanța de la Terra la Soare). La o distanță mai mică, oceanele s-ar fi evaporat din cauza temperaturilor extreme.

Iar adevărul este că toate candidatele posibile au fost descoperite la distanțe de maxim o unitate astronomică față de steaua lor. Și asta înseamnă că oceanele lor nu puteau exista.

Aceeași echipă de la Cambridge care a postulat denumirea de „planetă hiceanică” este și cea care confirmă existența uneia, grație datelor oferite de telescopul spațial James Webb. Planeta în cauză a fost botezată K2-18b, are o masă de nouă ori mai mare decât Terra, și o rază de trei ori mai mare decât planetă noastră. În plus, se află la „numai” 120 de ani lumină de noi.

Cercetătorii au mai semnalat prezența metanului și a carbonului în atmosferă, dar nu și pe cea a amoniacului. Ceea ce este extrem de interesant este că a mai fost depistată și prezența sulfatului de dimetil, un compus organic care se regăsește și pe Terra. Sursa sa primară o reprezintă viața marină microbiană, de genul fitoplanctonului. Iar asta reprezintă un indiciu uriaș că viața poate exista acolo.

Evident, este prea devreme să spunem că am găsit viața extraterestră. Mai e nevoie și de alte confirmări. Dar posibilitatea ca ea să fie acolo este extrem e mare. Și va crește cu fiecare nouă planetă de acest tip pe care o vom descoperi.

Un sanctuar paleolitic unic a fost descoperit în estul Spaniei

Nu e cazul nostru să folosim cuvinte mari atunci când vorbim despre o descoperire sau alta. Dar în cazul de față este imposibil să nu le folosești. De ce? Pentru că astfel de descoperiri arheologice, precum cea pe care o pomenim azi, nu pot fi catalogate decât ca excepționale.

Este vorba despre o colecție de peste 100 de picturi și gravuri rupestre, cu vârsta de cel puțin 24.000 de ani, descoperită în peștera „Cueva Dones”, o peșteră situată în apropiere de Valencia. Culmea este că peștera era una bine cunoscută localnicilor, precum și turiștilor, dar nimeni nu a observat arta paleolitică de pe pereții peșterii.

Asta până în 2021, atunci când o echipă de arheologi de la universitățile din Zaragoza și Alicante, precum și de la cea din Southampton, a observat primele picturi. De atunci și până în prezent, alte peste 100 au fost identificate. Iar numărul lor va crește, cu siguranță, pe măsură ce munca de cercetare va continua.

Conform studiului publicat în revista Antiquity, este posibil ca aceasta să fie cea mai importantă concentrație de picturi rupestre descoperită vreodată. Atipică, susțin arheologii spanioli, este folosirea lutului pentru a crea cele peste 100 de imagini zoomorfe. Unele care conțin reprezentări a cel puțin 19 specii animale diferite, cele mai comune fiind cerbii, căprioarele, bourii sau caii sălbatici.

Tocmai folosirea acestui material, și nu a pigmenților naturali, a permis o conservare bună a acestuia. Lutul s-a întârit greu, din cauza umidității, nu s-a crăpat și nu a căzut din cauza asta, apoi a permis calcitului să acopere și să conserve o mare parte a imaginilor paleolitice.

Ceea ce iarăși este neobișnuit este locul în care a fost descoperită peștera. Este adevărat că Spania este locul în care au fost cele mai multe peșteri cu artă rupestră, însă marea lor majoritate era concentrată în nordul Peninsulei Iberice, nicidecum în est.

Iar ceea ce este de-a dreptul extraordinar este că peștera încă nu și-a spus toate secretele. În fapt, munca de cercetare este de abia la început, iar șansele ca peștera asta să devină un etalon în ceea ce înseamnă studiul artei paleolitice sunt uriașe.

Americanii au extras atâta apă din sol încât au apărut fisuri de sute de kilometri

Fisuri uriașe au apărut deja în Arizona, Wyoming, California,Utah sau alte state din sud-vestul SUA, pe fondul exploatării excesive a pânzei de apă freatică. Numai în Arizona, crăpăturile uriașe din sol, unele atât de largi încât pot fi trimise drone în ele pentru a le explora, se întind pe o distanță de peste 270 de kilometri, anunță Business Insider.

Problema nu este nouă. De peste 40 de ani a fost semnalată în SUA. Însă tocmai a atins un punct critic, iar cei de acolo se poartă de parcă nu ar exista ziua de mâine. Conform unei investigații realizate de cei de la New York Times, zeci de mii de surse de apă freatică de pe teritoriul SUA a fost fie epuizate, fie au ajuns în punctul în care nu se mai pot reface. Iar asta înseamnă 90% din totalul de apă pe care americanii îl foloseau fie pentru activități domestice, fie pentru agricultură.

Pentru refacerea acestora ar fi nevoie de sute, dacă nu mii, de ani. Și asta dacă se mai pot reface. Dacă adăugăm și efectele încălzirii globale, care nu doar că au redus semnificativ nivelul de precipitații, ci au și redus nivelurile principalelor râuri americane cu aproape 20%. Asta din anul 2000 încoace.

Estimările arată că nivelul unora dintre ele ar putea să scadă cu peste 40% până în 2050. Iar dacă luăm toate datele astea în calcul, vedem clar că SUA se află în fața unei catastrofe iminente.

Deocamdată, autoritățile americane nu au anunțat măsuri. Irigațiile continuă ca și până acum, inclusiv în zonele semi-deșertice. La fel și consumul casnic. Și asta pentru că legislația federală nu a avut niciodată nevoie să stipuleze restricții privind consumul de apă freatică. Asta pânâ acum, sau până când fisurile pomenite vor ajunge la un baraj sau la un drum major.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro