Semnul ignorat de multe femei la perimenopauză: durerea care poate anunța „umărul înghețat”

O durere de umăr apărută din senin în perioada perimenopauzei poate ascunde o afecțiune care transformă gesturi banale, precum îmbrăcatul sau ridicarea brațului, într-un chin ce poate dura ani. Este vorba despre capsulita adezivă, cunoscută și ca „umărul înghețat”, iar diagnosticul este adesea întârziat, deoarece afecțiunea poate fi confundată cu alte probleme ale umărului.

Capsulita adezivă este caracterizată printr-o durere care apare spontan, nu în urma unor lovituri sau a efortului excesiv. Din acest motiv, medicii care pun un astfel de diagnostic întâlnesc pacienți care nu au nici cea mai mică idee legată de cauza durerii.

Boala apare atunci când capsula fibroasă care înconjoară articulația umărului se îngroașă și se inflamează. Prin urmare, mobilitatea articulației devine tot mai limitată, ceea ce face ca și mișcările pacientului să fie dificile și dureroase, arată un articol publicat în revista „Time“. 

Trei etape care pot dura ani întregi

Problema, afirmă specialiștii, este faptul că boala are o evoluție lentă, ce poate dura între 1 și 3 ani. Medicii au evidențiat trei etape în evoluția pacienților care suferă de capsulita adezivă. 

Prima etapă este caracterizată de dureri mari, pe care pacientul le poate avea luni întregi. A doua fază, cea de umăr înghețat, este caracterizată printr-o durere ceva mai suportabilă, dar în același timp, prin rigiditate. Riscul este ca pacientul să își piardă o mare parte din mobilitatea brațului în această a doua etapă.

Ulterior, în cea de-a treia etapă, cea de dezgheț, după cum a fost numită în literatura de specialitate, articulația începe să își recapete din mobilitate, procesul de recuperare fiind unul lent, ce necesită foarte multă răbdare din partea pacientului și terapeutului, în același timp.

De ce femeile între 40 și 60 de ani sunt cele mai vulnerabile

Prevalența în populația generală este estimată la 2-5%, potrivit unui articol de specialitate actualizat în 2025. În ceea ce privește persoanele diagnosticate cu boli cronice, cele cu diabet zaharat de tip 2 au un risc de 3,7 ori mai mare de a dezvolta capsulită adezivă comparativ cu populația fără diabet.

De asemenea, pacienții care suferă de probleme cu tiroida se numără printre persoanele care au un risc mai mare de a dezvolta sindromul umărului înghețat. 

Capsulita adezivă apare mai frecvent la femei, în special între 40 și 60 de ani, perioadă care coincide adesea cu perimenopauza și menopauza. Potrivit medicilor, una dintre explicații este scăderea nivelului de estrogen caracteristică acestor perioade. Hormonul amintit contribuie la menținerea sănătății țesuturilor musculo-scheletale, iar diminuarea nivelului său favorizează inflamația și reduce elasticitatea structurilor articulare.

Ar putea exista mai mulți factori implicați, sunt de părere specialiștii, care adaugă că o categorie aparte, tot la risc, o reprezintă femeile care urmează tratament pentru cancerul de sân. În cazul acestora, terapiile hormonale bazate pe inhibitori de aromatază reduc nivelul estrogenului și favorizează, astfel, apariția durerilor articulare și a umărului înghețat.

Diagnosticul este adesea întârziat

Medicii spun că este important să recunoaștem rapid simptomele afecțiunii. Prin urmare, diagnosticul precoce este esențial pentru ca recuperarea să fie mai rapidă. Un element important pentru diagnostic este limitarea atât a mobilității active, cât și a celei pasive: pacientul nu poate ridica normal brațul, dar nici medicul nu îl poate mobiliza complet în timpul examinării.

Dacă la momentul diagnosticului o persoană ajunge în punctul în care își pierde o mare parte din mobilitatea umărului, procesul de recuperare durează, evident, mai mult. 

Problema, spune dr. Stephanie Wong, chirurg ortoped, este că durerea poate semăna cu orice, inclusiv cu o tendinită a bicepsului. Din acest motiv, diagnosticul este adesea întârziat.

„Îi spunem marele imitator, pentru că afecțiunea poate fi confundată cu numeroase alte leziuni ale umărului. Pentru noi, este un diagnostic foarte clar. Recomandarea pentru cei care ajung să aibă astfel de dureri este să meargă la chirurgul ortoped sau la un medic supraspecializat în chirurgia umărului. O radiografie sau un RMN pot fi utile pentru a exclude alte afecțiuni, însă este, în esență, un diagnostic clinic”, continuă dr. Stephanie Wong.

Răbdarea, esențială în procesul de recuperare

Tratamentul se bazează în principal pe kinetoterapie și fizioterapie și poate include infiltrații cu corticosteroizi în articulație. Chiar dacă majoritatea pacienților se recuperează fără operație, procesul poate dura ani. Medicii sunt rezervați și recomandă intervenția chirurgicală ca ultimă soluție, atunci când metodele amintite nu dau niciun rezultat. Este esențial, însă, ca exercițiile să fie făcute sub atenta îndrumare a unui kinetoterapeut, dat fiind faptul că mobilizarea umărului este adesea dureroasă.

„Este foarte dificil pentru pacienți să realizeze singuri aceste mișcări, tocmai pentru că provoacă durere”, explică și chirurgul ortoped Ariana Lott de la  NYU Langone Health, specializată în medicină sportivă.

Potrivit acesteia, continuarea activităților zilnice este importantă, iar purtarea unei eșarfe pentru imobilizarea brațului este descurajată, deoarece poate accentua rigiditatea articulației.

Unul dintre cele mai importante mesaje transmise de medici este că această afecțiune nu apare din cauza unui gest greșit sau a lipsei de mișcare. 

Specialiștii spun că, deși recuperarea poate părea frustrant de lentă, majoritatea pacienților își recapătă în timp mobilitatea, iar diagnosticul precoce și respectarea programului de recuperare pot ajuta la controlul durerii și la recâștigarea mobilității.