Sfânta Marie e maică-mea, frate! sau despre cum devine sentimentul religios

​Maică-mea era mărunțică, dar energică nevoie mare. Îmi făcea de mâncare numai lucruri alese: gutui, conopidă. Ziua ei de Sfânta Marie începea dimineața cu bârfă, cafea și țigări – împărtășite cu prietenele ei. În bucătăria de bloc de la etajul al șaselea din Dristor – București. Seara erau gata tortul-surpriză și prăjitura cu cremă de vanilie. Și invita în sufragerie fini și rude. Ca să-nțelegi un sfânt pornești întotdeauna de la cineva foarte-foarte apropiat. Pe care-l iubești, îl minți, te înfricoșezi de el că niciodată, dar niciodată nu-i vei fi altfel decât prin preajmă. Chiar când ești dihanie bătrână cu copil și nevastă. Așa începe să trăiască un sfânt în viața ta. Așa capeți un sentiment religios al ființei. Nu altfel se-ntâmplă și la biserică, la cele mai habotnice ființe. De le citești pomelnicele, sau pe buze celor ce pun o lumânare pentru vii sau morți, vezi clar că e o cerere de bine (bunăstare, sănătate) și un om concret rostit. Un Sfânt nu poate fi văzut altfel decât printr-un aproape al tău pe care-l cinstești-iubești.

Astăzi este 15 august. Sfânta Marie a mare. Fiindcă mai e o Sfânta Marie pe 8 septembrie, numită a mică. Da astăzi ar fi zi de doliu: Adormirea Maicii Domnului. Iar în septembrie este Nașterea Sfintei. Greu de știut toate astea în copilăria mea. Maică-mea nu era bisericoasă și nici nu-i era în fire să numere stele și sfinte pe cer. Ea serba 15 august ca pe-o sărbătoare mare și era vai și amar pentru cei care nu erau de ziua ei de față la tortul surpriză pe care-l făcea și la prăjitura cu multe straturi de vanilie.

Tortul surpriză era surpriză pentru că nu știa niciodată ce-i oferea sărăcia. Trăind în vremurie de penurie de alimente Maria mea mamă se descurca cum putea. Făcea rețeta cea mai simplă de pâine. Pâinea asta crescută în formă de tort era tăiată pe burtă și umplută cu pește afumat, cu pate de ficat frecat. Murătura tăia greața și învelea tortul ca o floare.

Așa că sentimentul meu religios s-a stârnit numai și numai legat de maică-mea. Sfânta Marie era maică-mea. Ea făcea sărbătoarea și tortul și prăjitura cu vanilie.

Sfânta mea Marie era într-un fel neatinsă de durerile facerii. Nu erau „invitro” metode. M-a crescut „de suflet” de mic. M-a luat dintr-un spital. Eram abandonat, murdar și bolnav. M-a crescut, m-a făcut bine ca pe plodul ei. Și alt copil n-a mai avut.

Sfânta mea Marie credea în cafea și țigări. În „pasiențe” și bârfa de bucătărie. Dumnezeul ei stăpân era duminica în care vedea că se termină banii în casă și făcea rost de ale traiului numai ea știa cum.

Nu mi-a spus niciodată de ce-i este frică, dar mi-a transmis mereu o tensiune rebelă legată de birocrație-autorități, de omul pur și simplu rău.

Am crescut în mahala cu țigani, cu pușcăriași, cu fete făcând copil de „fată mare” – pe toți îi ajuta. C-o vorbă, c-o cafea. Îi găzduia chiar nopți în sufragerie spre disperarea mea și a lui taică-meu.

A murit, cum zicea ea, de inimă. Nu mergea la doctor. Se doftoricea ea. Avea puterea stranie de a spune repetat ce crede ea c-o doare. Și șubrezenia trupului se realiza. Se plângea de inimă. De inimă a murit. Dar cafeaua și țigara niciodată nu le-a lăsat.

Pentru mine Sfânta Marie este maică-mea. Și sentimentul religios așa devine în om. Când povestea exemplară este cea trăită în casa ta, sub acoperișul tău. Nu poți simți ce-i Fecioară, dacă n-ai avut un suflet pe nume Maria în casă.

La care să ții ca la ochii din cap, uneori. Alteori, s-o trădezi. S-o minți, s-o uiți. Să știi că a greșit și ea de multe ori. Să-ți fie frică de propria ta slăbiciune pentru ea.

Când mi-a spus taică-meu că a murit de inimă, cum se plângea, m-am prăbușit a închinare din picioare. Și mâinile mi-au căzut din umăr a închinare.