Space Launch System: anatomia unei rachete care ne aduce înapoi pe Lună (II)

Artemis nu este prima încercare NASA de a reveni pe Lună după finalizarea programului Apollo: în 2005, debuta programul Constellation, care își propunea să trimită astronauți pe Lună până în 2020.

Doar că, 4 ani mai târziu, odată cu schimbarea administrației de la Casa Albă, programul a fost anulat, considerându-se că nu se află pe o traiectorie sustenabilă, datorită numeroaselor depășiri ale bugetului estimat inițial (de parcă ar fi fost primul program al NASA în această situație). Însă un singur vehicul a supraviețuit anulării programului Constellation: capsula Orion, ce urmează să fie folosită de astronauți pentru a ajunge pe orbita Lunii.

Problema capsulei Orion este însă faptul că nu poate să ducă astronauți decât pe orbita Lunii, nu pe suprafața Lunii. Inițial, în programul Constellation, NASA a considerat că pentru aselenizare are nevoie de două rachete: Ares I urma să lanseze pe orbită capsula Orion, iar separat, o rachetă Ares V urma să lanseze un vehicul, denumit Altair, care ar fi andocat cu capsula Orion pe orbita Pământului, ar fi ajuns împreună pe orbita Lunii, iar de acolo, astronauții s-ar fi transferat la bordul Altair și ar fi coborât cu acesta pe suprafața Lunii.

După încheierea misiunii, Altair ar fi andocat cu Orion pe orbita Lunii și astronauții ar fi ajuns înapoi pe Pământ la bordul Orion. Practic, era o arhitectură similară cu cea a programului Apollo, însă s-ar fi folosit două rachete (Ares I și Ares V) în loc de una singură (Saturn V).

Odată cu anularea programului Constellation, NASA a renunțat la ideea de a mai construi rachetele Ares sau vehiculul Altair, însă dezvoltarea capsulei Orion a continuat: se dorea folosirea Orion pentru a lansa astronauți spre ISS, însă a fost evident destul de repede că acest lucru ar fi fost extrem de scump și NASA a renunțat la idee. Dar nu și la capsulă. Salvarea capsulei Orion a venit odată cu noul program Artemis, în care va fi folosită pentru rolul său inițial: să transporte astronauți spre Lună.

Orion poate găzdui între 2 și 6 astronauți pentru misiuni de peste 20 de zile și are trei părți. Un sistem de anulare rapidă a lansării, format dintr-un motor cu combustibil solid, este amplasat deasupra capsulei, și sperăm să nu-l vedem niciodată în acțiune, pentru că acesta ar urma să îndepărteze rapid capsula Orion în cazul în care racheta ar suferi o explozie. Urmează capsula propriu-zisă, în formă de trunchi de con, în care astronauții vor locui în drumul lor spre și dinspre Lună.

Între acest trunchi de con și treapta superioară a rachetei SLS se află a treia parte, modulul de serviciu al capsulei, realizat de Agenția Spațială Europeană (ESA), modul care oferă propulsie (1 motor principal, 8 motoare secundare și 24 de motoare pentru controlul orientării), oxigen, azot, apă și energia electrică (obținută cu ajutorul a 4 panouri solare) necesare în timpul zborului.

Spre deosebire de alte capsule spațiale, Orion este proiectată pentru a putea face față și unei reveniri în atmosfera Pământului de pe o traiectorie interplanetară (unde viteza este mai mare decât în cazul revenirii de pe orbita Lunii), ceea ce înseamnă că NASA va putea folosi această capsulă și pentru viitoare misiuni spre și dinspre Marte.

Până aici, lucrurile sunt clare: avem racheta SLS, avem capsula Orion, pe care o vom vedea în următoarele zile la lucru: va fi lansată spre Lună și, dacă totul merge bine, recuperată la finalul misiunii Artemis 1 din apele oceanului Pacific. Însă pentru ca aselenizarea să aibă loc, NASA are nevoie de un vehicul cu care astronauții să ajungă de pe orbita Lunii pe suprafața Lunii, un așa numit lander lunar. Vehicul care nu va fi lansat cu racheta SLS, ci cu cea a unui partener comercial. Și de aici, lucrurile încep să se complice.

Încurajată de succesul programelor comerciale de aprovizionare a Stației Spațiale Internaționale, NASA s-a îndreptat spre sectorul privat și a organizat o competiție pentru selecția companiei care urma să proiecteze și să execute noul lander lunar. Prima rundă a acestei competiții a fost câștigată de SpaceX, care a promis că va folosi un vehicul Starship pentru transferul astronauților de pe orbita Lunii pe suprafața acesteia.

Decizia NASA a fost contestată în instanță de consorțiul care nu a câștigat, consorțiu condus de compania Blue Origin a lui Jeff Bezos, însă justiția a fost de partea NASA și SpaceX. Totuși, NASA va mai organiza cât de curând o nouă rundă (în care SpaceX nu va mai putea participa), pentru selectarea unui al doilea lunar lander, care însă nu va fi folosit mai devreme de misiunea Artemis-4. Așa că pentru prima aselenizare din programul Artemis, SpaceX va trebui să testeze și să pună la dispoziția NASA un Starship capabil să andocheze la capsula Orion și să transfere astronauții pe suprafața Lunii.

Artemis-3 este planificată pentru 2025, iar până atunci SpaceX trebuie să demonstreze că Starship poate ajunge de pe orbita Lunii pe suprafața Lunii, într-o misiune test executată fără echipaj la bord. Pentru ca Starship să ajungă pe orbita Lunii, vehiculul trebuie prima dată lansat pe orbita terestră, unde va trebui re-alimentat de alte vehicule Starship, înainte să pornească spre Lună. Suntem în august 2022 și încă SpaceX nu a reușit să lanseze o rachetă Starship pe orbita Pământului, nici nu mai vorbim de re-alimentări în spațiu sau teste în spațiu cis-lunar. Așa că dacă misiunea Artemis-1 va fi un succes, greul abia de acum începe.