Squid Game Netflix. Dacă mănânci cârnați rămâi un cârnat sau despre exercițiul gândirii critice

Squid Game Netflix. Ca spectator ar trebui să vezi dincolo de subiectul simplu și schema de dezvoltare a subiectului. În Squid Game e simplu: capitalismul feroce distruge suflete, vieți. Dacă rămâi doar cu atât, rămâi prost. Adică, ți se întăresc convingerile pe care oricum le aveai. Atunci de ce te mai uiți la serial? Ca să-ți ocupi/pierzi timpul? Spectator, ar trebui să faci ceva mai mult. Să recunoști niște șmecherii ale serialului. Ori una dintre ele vorbește simplu despre cum merge mintea umană și cum funcționează turma. Squid Game Netflix, deci, despre cum să nu rămâi un simplificator de duzină, un depresiv și un cârnat. Squid Game Netflix.

Squid Game Netflix. Nivelul primar de judecată: din sărăcie te scoate miracolul.

Primele episoade vin cu premiza asta: săracii sunt idiotizați de nevoia de câștig imediat și tembelizați de propriile erori. Ajung în situații imposibile. Disperarea le ia mințile. Nu găsesc soluții să se oprească din sarabanda asta de eșecuri și disperări. Se însingurează. Aici este clar: dacă singurul tău reper în viață este banul, intri într-un malaxor, într-un cerc vicios care te zdrobeste. Squid Game dă exemple de inși cu pumni grozavi, cu gura mare, animale care supraviețuiesc în junglă. Dar astfel de specimene sunt rare. Logic, pentru toți este disperarea și disperarea n-are altă salvare decât credința în miracol. Este primul nivel al filmului și primul reflex de formare a sensului în mintea oricărui spectator. Deci ce am înțeles noi din film? Ca niște cârnați ce suntem. Omul în junglă e animal. Banul te înrobește. Dacă rămânem la acest nivel filmul și mintea noastră rulează degeaba. Serialul este doar tortură capitalistă și-ți gândești viața captivă acestei dictaturi a banului. Păi așa este, dacă tu atâta poți gândi. Atâta are creierul tău încrustat în zona reflexele condiționate. Atâta gândești că astea sunt experiențele tale de viață.

Nivelul al doilea: observația și temporizarea. O fi dracu’ chiar așa negru?

Din junglă, din tâmpizare, din disperare, o primă salvare există. Squid Game impune observația specializată. În frenezia banului și a morții care-i acoperă pe concurenți, unul dintre concurenți zice: stai, suntem închiși în JOC, în cuștile astea unde un bogătaș ne dă bani ca să se distreze, dar scrie în CONTRACTUL semnat că dacă votăm, există o șansă să ieșim de aici, să ne întoarcem la viețile noastre, să nu fim marionete. Este iată, primul moment în care din turmă se distinge o speranță. Realitatea din serial până acum este îngrozitoare, horror. Iată că avem o speranță. Lumea nu e mecanică, destinul nu este neîndurător. Nu miracolul ne salvează, ci noi. Avem resursele necesare. O observație, repet, un om, schimbă zarurile sorții mecanice. Mulțimea din Squid game aleargă după această soluție. Da, nu cu mult entuziasm. Dar se votează stoparea jocului. Oprirea măcelului. Da, de aici învățăm că există liberul arbitru, că există opțiuni, indiferent de ce face turma, ce face desnădejdea, ce face banul din tine. Un pic de gândire, bă, prostule! Dictatura banului n-are ce face dacă-ți pui capul la contribuție.

Nivelul al treilea: rezistența sinelui.

Cea mai nasoală treabă din lume. Jucătorii sunt trimiși înapoi acasă, la situațiile lor imposibile. Dar nu mai mor ca niște cârnați. Acum știu ce-i așteaptă. Au de făcut alegeri simple. Libertatea și a uita de „joc”. Deznădejdea și „miracolul” de acasă, moartea sau banii nenumărați, acolo în joc. Squid Game merge mai departe. Temporizarea, conștientizarea pericolelor jocului înseamnă, de fapt, o șansă. Turma dată în mintea copiilor se împarte. O parte dintre jucători nu se mai întorc la joc. Aleg să-și trăiască viața cum e. Fără miracole. Fără riscuri demente. Da, da, se întorc mulți la jocurile copiilor dar cu altă minte. Veți spune: la ce folosește? Păi, cârnatule, nimeni nu se schimbă deodată. Nu, nu! Schimbarea nu există. Există conștiință, atâta cât este. Există conștiință atâta cât o exersezi.

Nivelul al patrulea: Turma înjumătățită se-ntoarce la joc.

Da, la damblaua de a face o viață mai bună câștigând bani miraculoși. Dând lovitura. Da, a da lovitura înseamnă, acum, să ucizi, să arăți ce poți, ce-ți poate mintea. De acum încolo OMUL CU BANI oferă prostimii înfometate jocuri de tâmpiți. Soluția: e nevoie de un pic de gândire. Și contează stratageme, strategii. Nimic însă nu este liniar. Ca-n viață, și-n film nivelul următor este cel al devorării între participanții la joc. Câți rămân se împart în tabere și inventează un joc paralel: decimarea. Banul dictează din nou. Domle, cu cât sunteți mai puțini cu atâta banii sunt mai mulți pentru câștigător. Deci, da, eșuații sunt împușcați în joc, asta-i regula. Dar regula nescrisă, cu mult mai periculoasă este cea a canibalizării turmei. Ce-nvățăm de aici? Că învățăm să gândim. Că atunci când intri în orice joc trebuie să-i știi regulile și să-ți cunoști limitele și să-ncepi să te temi de aproapele tău. Toate te duc spre o selecție proprie. Asta pot, asta știu să fac. Eroul serialului reîntors în joc alege umanitatea, sub toate nefericitele forme sub care se ascunde ea.

Ultimul nivel: Bunătatea, chiar și ea, UCIDE.

Nici chiar ea nu te salvează. Eroul nostru trișează la jocul bilelor și-și trimite partenerul, un moș amărât la moarte. Dar, sigur trișul lui nu se compară cu ticăloșiile ălorlalți. Gândirea critică este greu de invocat la acest nivel. Deci, ca să faci bine trebuie să trișezi? Da, și mai mult decât atât. Ajungi în zona confortabilă a binelui. Bun, dar tu ajungi să câștigi. Intri în finală. Trebuie să-ți termini adversarul. Cum se împacă bunătatea cu victoria? Te înmoaie bunătatea, te lași confortabil în fotoliul binelui. Eroul noastru trăiește paradisiac o clipă. Dar vine momentul ultim. Momentul în care dacă e bun din nou, o belește, va fi omorât el. Aici, este spaima spectatorului. Aici e abisul. Aici spectatorul este lăsat în voia minții tâmpizate. E bun răul? E rău binele? Omul bun poate fi bun până la capăt? Și răspunsul din Squid Game vine simplu. Da, eroul nostru câștigă mulți bani. Dar mai mult decât orice eroul a-nțeles ceva din ce-a pățit. Ori, asta este gândirea critică. Să nu rămâi un cârnat. Să pricepi ceva din pârjoala asta de viață. Banii lui sunt vânați de investitori, de bănci. Ba, chiar ni se explică cum a avut norocul, cum a câștigat jocul, banii. Ca-n orice teorie a conspirației. Ori el trece peste toate stând și gândind.

Stă ca boul și se gândește ce-a pățit.

E șocat. E terminat. Binele e pus la îndoială. Răul e repudiat. Dar viața cam asta este. Binele-răul – o biată simplificare ca toate celelalte. Eroul iese din joc, din conspirație, din chemarea ticăloasă a banilor.

Încotro s-o iau? pare a se-ntreba eroul nostru, când toate podurile sunt incendiate?

Când știu acum cum este lumea. Știu cum sunt eu. Rămâne între lumi, în mințile lui. Mult timp. Finalul este de la Hollywood. Nu-mi place, dar ăsta e. Îmi place primul final. Inerția omului. omul care se duce și se tunde și-și schimbă culoarea părului atât. Având un purcoi de bani.

Ia vezi acum Squid Game Netflix. Cum e?