Transilvania lui Sofronie

Si astazi, locuitorii din Cioara il pomenesc pe Sfintul Sofronie, l-au canonizat si-l praznuiesc in fiecare 21 octombrie. Nu pentru ca i-a infruntat pe austrieci ci pentru ca a dat viata pentru credinta. Pentru ca ce-i dicta sufletul a fost mai tare decit ce-i dicta stapinirea straina.

Pentru ca el, fiul lui Stan din Cioara a fost in stare sa scoata 7000 de transilvaneni din case, ca sa-l elibereze din temnita. Pentru ca acest Sofronie, cu 300 de ani in urma, avea un crez. Credea in schitul lui ortodox, in sacrificiul lui Isus. Credea in Dumnezeu. Credea in ceva.

Negociatorul de la Cioara

Alungat de unguri din padurea de la Cioara unde isi facuse „o tir’ de schit” Sofronie a cutreierat satele din jurul Orastiei indemnindu-i pe romani sa nu treaca la unirea cu Roma si sa ramina la credinta ortodoxa. Stapinirea imperiala s-a ingrijorat si a poruncit arestarea lui. L-au intemnitat in ajunul Craciunului.

in februarie insa, 600 de credinciosi romani l-au eliberat. Sofronie a pornit spre Muntii Apuseni. De acolo se putea organiza si apara mai bine. Viena s-a speriat si mai tare. Conferinta ministeriala hotaraste din nou arestarea lui. Un locotenent maghiar il prinde si-l aresteaza intr-o biserica din Abrud. Romanii afla si se aduna puhoaie.

De data aceasta 7000 de credinciosi ortodocsi ii ataca pe soldatii coroanei si-l elibereaza, la intrarea in Zlatna. Biruinta „armatei” lui Sofronie a insemnat trecerea la calea diplomatica.

Astfel, el convoaca „sinodul” preotilor credinciosi si redacteaza memorii catre imparateasa Maria Tereza si catre Guvernul transilvan prin care cerea: episcop ortodox, restituirea bisericilor, respectarea libertatilor religioase.

Sfintul a nins

Prima ninsoare a colbait dealurile de la Cioara cam cind n-ar fi fost cazul. Mai era ceva cucuruz pe cimpuri, mai erau lemne de adus din padure, dar chiar multe treburi ar mai fi fost de facut…

Zgribulite de frig, femeile in pronaosul bisericii, iar barbatii in cafas, asculta, se roaga, isi fac socotelile, isi primenesc amintirile, cinta, asculta. Este pentru a cita oara cind stau cu totii sub cupola de culoare din care ochii sfintilor ii urmaresc cu interes, pentru ca tot ce se petrece in lumea pacatoasa de sub ceresc lor nu le scapa?

La ce se gindesc oare, oamenii Tai cind, rupti de oboseala, cu grija cucuruzului prins sub ninsoare, se intilnesc din nou cu sfintul Sofronie, pe fiecare 21 octombrie, ca intr-un ciclu sacru al statorniciei, al eternitatii? Miros a busuioc si tamiie, a lina si a naftalina.

Miros a flori de toamna, brumate, asezate sub icoane. Se insira ritualic in fata altarului, sa primeasca fiecare binecuvintarea. Ca in fiecare duminica. Ca-ntotdeauna. Asa cum spune credinta ortodoxa. Ca tot ce vine de departe-n vene, e singe aspru de om cu radacini bine infipte in pamintul de unde se trage. E vesnicie.

Biserica prea batrina pentru preot prea tinar

Biserica veche e sus, pe deal. Mergem prin zapada moale, afinata de iarba inca verde, pina la usa de lemn pe care mina prea tinarului preot o deschide cu indeminare. E o cheie de lemn, cu multe trepte, cu multe secrete. Ca un cifru. Inauntru e praf si lumina sticloasa, de iarna timpurie.

Un strat subtire de pulbere, ca pinza de paianjen tine laolalta mirosul de lemn cariat, de pinza putedra si de vechi. Fiecare birna are istoria ei. A fost salvata de la schitul sfintului Sofronie, din cenusa. Este din biserica veche, adusa aici cind s-a stramutat vatra satului, in 1798. Picturile pe pinza trebuie sa fie valoroase, asa a spus cineva. Ar trebui renovata, dar trebuie bani seriosi…

Ce ar fi facut sfintul Sofronie mai intii? „O tir’ de canalizare” sau „o tir’ de schit”?

Erau oameni aspri, dar s-au muiat

Batrinul Ilie Vasile este bunicul tinarului preot. Cel mai frumos si cel mai in virsta batrin din sat.

„88 de ani. Niciunul nu e mai batrin ca mine. Nici o femeie mai in virsta ca mine nu mai traieste! Sint cel mai batrin din sat. Si nu ma las. Nu prea aud bine, dar altfel ma descurc. Eu am fost pe front, la rusi, apoi cind s-o rupt frontul am plecat spre casa. Am venit pe jos de la Iasi.

Douazeci de zile am mers intr-una. Am ajuns acasa, am stat pina ne-am tras sufletul, apoi am plecat din nou, cu camarazii mei, pe front, in Cehia. Doar nu era sa ne ascundem? Puteam sa nu mai plecam, pentru ca nu aveam chemare, dar nici un barbat, care e barbat, nu se ascunde de razboi.

Erau oameni aspri ciorenii. Ne curgea singe-n vene nu gluma. Acum… s-or mai muiat. Colectiva ne-a muiat. Tot din cauza colectivei ni s-a schimbat si numele satului. Acum ii zice Salistea, pentru ca nu le-o placut la comunisti sa spuna, CAP Cioara!” povesteste batrinul Ilie Vasile, o pereche de nume de roman liber.

Il privesc cu drag pe batrin si surprind aceleasi priviri pe prapurele de linga usa, ale batrinului Sofronie.

Cele mai vechi scrieri din lume

Ciudat, dar sa stiti ca oamenii care traiesc la poalele muntelui unde Sfintul Sofronie si-a pus schit acum 300 de ani cred in ei insisi. Oameni incapatinati, cum n-au cedat in fata austriecilor nu au cedat nici in fata comunistilor. Ei au fost ultimii care au acceptat ca pe paminturile lor sa se instapineasca colhozurile comuniste.

Primar pe atunci era Nicolae Ghiura. Nu a vrut cooperativizarea, cu nici un chip. Noaptea, de teama ca vine potera sa-l ridice, pleca de acasa si se ascundea in padure. in sat a ramas casa lui cu cruce de piatra la poarta. insemnata.

Din Cioara au plecat cinci profesori universitari, unul dintre ei a fost academicianul David Prodan. in satul Tartaria, care tot de Cioara tine, s-au descoperit placute cu cele mai vechi scrieri din lume, cu un mileniu mai vechi decit cele sumeriene.

In fiecare toamna, cind ara pamintul, taranii scot cu plugul cioburi de ceramica de Tartaria. Le lasa acolo. in toamna urmatoare, se ridica din nou cultura de ceramica deasupra culturii de cucuruz.

Acum 5000 de ani, aici traiau oameni care scriau, cind altii sareau prin copaci. Astazi e un sat singur intr-o mare de neliniste.