Sari direct la conținut

Un brazilian, un danez, doi israelieni si mai multi romani intr-un vagon CFR. Cand viata bate bancul

HotNews.ro
Bilete CFR mai ieftine, Foto: Adrian Mitrea
Bilete CFR mai ieftine, Foto: Adrian Mitrea

​O poanta buna include intotdeauna personaje din mai multe natii, asa ca un banc bun cu CFR nu putea face exceptie de la regula. Dar cand in acelasi vagon de tren, pe ruta Brasov-Bucuresti, stau blocati 9 ore un brazilian, un danez, doi israelieni si mai multi romani, atunci e clar ca viata bate bancul. Si poanta incepe cam asa.

Luni, 30 septembrie, plec spre Brasov cu un Mercedes-Benz Viano (shuttle), alaturi de cativa inalti oficiali ai unei companii germane care au investit aproape un miliard de euro in Romania si care inaugureaza o noua fabrica in judetul Brasov.

Ploua abundent, pe DN 1 se merge bine, iar Valea Prahovei este un spectacol de toamna ce are in rolul principal aramiul. E o perioada superba sa traversezi Romania! Ploaia, asemenea unor farduri scumpe, acopera gropile din obrajii subtiri ai asfaltului, spala praful si da un plus de culoare copacilor care strajuiesc drumul.

Un microbuz e rasturnat la Posada si un Renault Megane facut conserva de un camion zace in curtea Politiei Sinaia. Sunt ca niste ingrediente amare specifice locului si nici nu e nevoie sa stii germana ca sa intelegi ca pasagerii din shuttle se mira. Soferul nostru imi spune doar mie, in romana, ca toti cei trei barbati din Renault Megane au murit, in accidentul de dimineata. Nici macar nu mai stii ce masina e, dar eu recunosc forma locasului pentru unul dintre stopuri pentru ca voiam candva sa-mi cumpar un model ca acela.

A doua zi, pe 1 octombrie, cateva sute de oameni se bucura ca in judetul Brasov niste nemti au creat inca 500 de locuri de munca. Fara cianuri.

Prin ferestrele indepartate de mijlocul halei de productie se vede aievea ca ploaia a devenit lapovita, iar in nici 30 de minute deja incep sa ma intreb cum voi mai ajunge la Bucuresti in conditii de iarna, cu un Mercedes-Benz Viano cu roti motrice pe spate si anvelope de vara. Problema mea e totusi mica, pentru ca unii trebuie sa ajunga si mai departe, in Germania, respectiv Brazilia.

Ne urcam din nou in Viano, de data aceasta intr-o formula usor diferita. Unul dintre pasageri, Jose, e membru in bordul de conducere al companiei germane care tine angajati in Romania 12.000 de oameni, iar un altul, Sergio, e un brazilian – ditamai directorul intr-o multinationala care produce in Romania rulmenti de toate tipurile, inclusiv unii de patru metri diametru, pentru utilaje care sapa tuneluri pentru metrou. Da, ai citit bine: rulmenti de patru metri diametru, mai inalti decat etajul unui bloc.

Soferul, zgribulit si cu parul plin de zapada, ne baga repede bagajele in portbagaj. E usor ingrijorat, dar ne asigura ca vom ajunge in Bucuresti la timp.

“Ce-ti mai place pe banda a doua, colegu’ cu Skoda”, ii spune soferul nostru, prin statie, unui alt sofer care “si-a cumparat” banda a doua. Il depaseste prin dreapta.

Prin Brasov gluma se ingroasa, traficul e lent, iar in sensurile giratorii si la demaraje se simte cum intervine ESP-ul. Probabil ca fiecare dintre noi se intreaba cum si daca vom ajunge pana la urma la destinatie. Inca un sens giratoriu si ne blocam. Suntem inca in Brasov, iar “colegii” zic prin statie ca DN 1 e blocat, sunt camioane iesite de pe drum si ca Politia Rutiera vrea chiar sa inchida circulatia.

Dupa vreo 10 minute in care toata lumea vorbeste la telefon pentru a gasi solutii, imi vine ideea cu trenul. Cu totii vor brusc la tren si pare ideea salvatoare. Fara sa vreau, sunt singurul roman din grup si devin un fel de lider al unui cetatean spaniolo-german (Jose), a doua nemtoaice si al unui brazilian (Sergio). Ne intoarcem din drum si ajungem la gara.

Eu n-am mai mers cu trenul in Romania din 2007 si in gara din Brasov n-am fost niciodata. Pana si pentru standardele mele de roman care merge numai cu masina… gara din Brasov arata dezolant si comunist. Iar cu trenul am mers nu mai demult de septembrie, in Germania, cu ocazia Salonului Auto de la Frankfurt.

Cumparam biletele de la o tanti de varsta a doua, la ghiseul 3, unde se poate plati cu cardul. Eu ii explic ce vrem. Bilet de grup nu se poate in ziua calatoriei, asa ca fiecare trebuie sa plateasca individual. Zis si facut.

Romanca de la ghiseu aproape ca sare sa-l bata pe executivul Jose, care tine 12.000 de angajati in Romania, dupa ce acesta apasa mai intai pe butonul verde la POS, inainte sa introduca PIN-ul. Ca un elev cu musca pe caciula, umil si mic, Jose isi cere scuze – “sorry, sorry!” – si repeta operatiunea. Nici macar la ghiseele unde am platit de curand timbrul de mediu pentru masina, in Bucuresti, n-am mai vazut atata ura si severitate transmisa de un “om de ghiseu”. Ura autentica, va spun! Furia aia cu care te priveste un caine maidanez care vrea sa te muste, furia care iese din ochii unui barbat care vrea sa-si bata nevasta.

Cu parul roscat si usor gras, facut cu vopsea ieftina, CFR-ista isi aranjeaza mandra, cu miscari scurte, sacoul lustruit la maneci, ca dupa o paruiala cu o rivala redutabila. Jose a capitulat, ea a invins.

Urmeaza episodul toaleta.

“Adrian, crezi ca exista toaleta in tren?”, ma intreaba una dintre nemtoaicele corporatiste. Ii spun ca DA, insa ii transmit totodata ca e posibil sa nu fie tocmai in regula. In minte imi vin toaletele din trenul personal cu care mergeam la munte cand eram in liceu. Erau pline de fecale cu 100 de nuante de maro si texturi diferite, de la uscat de 5 ani la proaspat de 5 minute, iar hartia igienica era lipita peste tot, multicolora si ea. Era multa umezeala pestilentiala, miroseau mai rau decat WC-ul din curtea bunicii si nu exista apa. Cu aceasta imagine in minte ii spun nemtoaicei, din nou, hotarat “NU e o idee buna!”.

Nu iau in calcul insa toaletele de gara, pe care nu le-am folosit niciodata, dar nu mi-e greu sa mi le imaginez. Brazilianul Sergio e grabit, se duce inainte pe peron. Eu si executivul Jose mergem la barbati, cele doua nemtoaice la femei. Ne loveste un scris rosu: TAXA INTRARE: 1,5 RON. Ma reped la portofel sa platesc eu pentru amandoi. Din spatele geamului prin care nu vezi nimic de murdar ce e, printr-o mica fanta, apare o mana intinsa cu un pic de hartie igienica roz, cea mai ieftina care exista pe piata.

“Nu vreti hartie, domnu’?!”, aproape ca zbiara femeia din spatele geamului, spre Jose, pe care il presa rau de tot vezica. Atat eu, cat si Jose, mai aruncam deznadajduiti o privire mainii anonime care ne intinde ademenitor niste hartie igienica roz, tinuta intre niste degete muncite, crapate, si cu unghii ce par ale unui ingrijitor de grajduri. Nu.

Usurat, ma inchid la slit si ma loveste un gand. Ce or fi facut oare nemtoaicele? Am uitat de ele fiind fermecat si rusinat de sceneta mea cu Jose si ingrijitoarea de grajduri.

Ca un domn adevarat, Jose grabeste pasul spre toaleta femeilor si imi zice: “Adrian, hai sa le ajutam!”.

Nemtoaicele apar vesele, spre uimirea mea si a lui Jose. “Nu am platit. Ne-au lasat pur si simplu”, spun cele doua, chicotind ca niste pustoaice care au incalcat o regula, desi sunt femei in toata firea, trecute bine de 35-40 de ani.

Facem schimb de numere de telefon ca sa putem comunica mai usor. Avem bilete imprastiate, iar eu sunt in vagon, spate in spate, cu brazilianul Sergio care a ratat un pic mai devreme episodul “toaleta”. Dar nu-i nimic, ne povesteste episodul “peronul”, in care a cautat 10 minute care e linia 3, ca nu scrie pe nicaieri, iar romanii pe care i-a intrebat l-au pus sa sara gardul, peste calea ferata…

E 14:20, trenul 1636 a ajuns la timp si ma simt mandru in tara mea. Aproape ca imi vine sa fac o gluma proastra catre nemtoaice: “Vedeti, nu numai in Germania trenurile sunt punctuale!”.

Dar imi tin gandul pentru mine, ca nu se stie niciodata. Nici nu aveam sa-mi inchipui cat de mult aveam sa-mi multumesc pentru decizia de a-mi tine gura.

Cu sosirea planificata la 17:11, cele doua nemtoaice, Jose si Sergio aveau sa prinda avionul de la 19:15 spre Germania, iar Sergio, mai departe, spre Brazilia, Sao Paulo.

Dar 30 de minute trenul nostru nu se misca deloc. Ma suna Jose si imi spune in engleza: “Adrian, te-am sunat sa-ti spun ca noi am coborat din tren si o sa incercam sa ajungem cu masina la Sibiu, vom fi cazati acolo peste noapte, iar de dimineata avem avion spre Germania”.

Nici nu aveau sa stie cat de buna a fost decizia lor.

Ii transmit brazilianului Sergio. Ii cade un pic fata si se simte abandonat de amicii de la multinationala cealalta. Isi revine repede si incepem sa vorbim. Trenul se pune in miscare. Inainteaza 100 de metri si se opreste iar. E tot in gara din Brasov.

Un individ cu un cos de cumparaturi vine sa ne vanda cate ceva de rontait. Nu cumpara nimeni pentru ca preturile sunt prohibitive: 10 lei o punga medie de chips-uri ieftine, de vreo 3 ori mai scumpe ca in magazin.

Apare si “nasul”: “Sunt niste copaci cazuti pe sine intre Brasov si Predeal, dar plecam acuma”. Dupa alte 20 de minute trenul mai inainteaza 2 km si avem deja mai bine de o ora intarziere. Ii spun lui Sergio situatia. Da telefoane si e-mail-uri in Brazilia, la colegii care i-au planificat deplasarea, ca sa-i caute alte variante de zbor, mai tarziu de ora 19:15. Se face 16:00 si avem deja aproape doua ore intarziere. N-am parcurs nici 5 km.

Patru romani de langa noi decid sa paraseasca trenul, iar un taxi Dacia Logan alb ii asteapta pe camp. “Cine mai vrea, taxiul pana la Bucuresti e 300 lei”, spun cei care se pot numi in curand “fosti calatori CFR”. Si alti pasageri din alte vagoane parasesc trenul, cu bagaje multe. Probabil au decis sa ramana in Brasov peste noapte, poate au vorbit sa-i duca cineva cu masina… cine stie… Cert e ca doar patru au plecat cu taxiul. Deja pe DN 1 se circula bine, putem vedea din tren.

“Gata, singura varianta e sa-mi emita bilet de avion pentru aceeasi varianta de zbor, dar pentru maine”, imi spune Sergio. Mai tarziu urma sa ne intrebam daca va prinde cumva chiar si zborul care decoleaza peste mai bine de 24 de ore, pe 3 octombrie, ora 19:15.

“Acuma asteptam un tren care vine de la Predeal, s-a reparat linia si s-a pus in miscare”, ne spune controlorul. Mai trece o ora. In sfarsit iesim din raza orasului Brasov, cu vreo patru ore intarziere din primii 5-10 km parcursi. Ajungem si noi in locul cu problema.

“Am sunat la operatori in Brasov si mi-au inchis telefonul in nas. Mie!”, spune controlorul de bilete, vizibil nervos si suparat. “Va dau numarul sa incercati si dumneavoastra, dar uite ce fac ei cu noi! Imi pare rau, nu am ce informatii sa va dau. Nu stiu cat o sa stam aici”, adauga el.

Incepem sa ne cunoastem. Langa mine sta Dan, un tip pana in 30 de ani, cu sotia lui si catelul. In fata mea, o doamna la vreo 50 de ani, cu niste ochi verzi ca smaraldul, parul grizonant, tuns scurt. Dan si sotia au fost pe munte. Doamna cu ochii de smarald merge in Italia la copiii ei si trebuie sa prinda avionul care pleaca peste 12 ore din Bucuresti, la 7:00 dimineata.

Sunam la numarul dat de “nas”. Aceeasi poveste. Aia raspund si cand aud ca suntem calatori, inchid. Ne petrecem urmatoarele doua ore socializand.

Deja stiu toata viata lui Sergio si el pe-a mea. Nici nu am observat cand femeia cu ochi de smarald si troller mare, rosu, a plecat. Dar am observat cand s-a intors!…

“Am fost la DN 1, e foarte aproape, dar mi s-a facut frica. Cum sa stau eu, femeie singura, pe marginea drumului, la ora asta? Sincer… mi-e frica!”, spune ea, tragandu-si sufletul si bucurandu-se ca totusi trenul n-a plecat, lasand-o pe marginea DN 1 la miez de noapte. Are expresia unui copil batut de parinti, dar care cu lacrimi in ochi se agata tot de ei, stiind ca nu are alternative si ideea de a fugi de acasa i se pare mai inspaimantatoare decat bataia insasi.

Acum avem ocazia sa primim informatii direct de la sursa. Masinaria si oamenii care lucreaza la indepartarea copacilor sunt chiar in dreptul vagonului nostru, pe o linie paralela. Linia electrica scoate cateva “fulgere”. Ar fi fost prea de tot sa mai luam si foc!

Ma duc la usa vagonului. “Domnule, vreau sa-mi raspundeti sincer la doua intrebari. Prima este cat de departe e DN 1 de aici, iar a doua… cat credeti ca mai dureaza aici pana putem pleca? Mai incolo mai sunt sunt probleme sau doar aici?”.

Vazand ca nu sunt scandalagiu, omul imi raspunde cu o sinceritate romaneasca: “Ahaaa…. Reparam aici de la 10:00, de 12 ore, si tot n-am facut nimic. Facem aici, se rupe linia electrica dincolo. Si tot asa. Acuma iar a cazut un copac un pic mai in fata. Sa nu va mirati daca veti sta aici pana dimineata”.

Auzind discutia, vine langa mine, cu o fata intrebatoare, un om voinic, la 1,90 m inaltime, cu barba. Dupa fata nedumirita imi dau seama ca e strain. Ii explic in engleza. E din Danemarca si e la mijlocul unei calatorii de trei luni prin Europa Centrala si de Sud-Est, in care incearca sa descopere oamenii si locurile. Ne spune ca are un buget de 60 Euro/zi pentru cazare, masa, vizitat, tot.

Auzind conversatiile care deja se purtau in limba engleza, ca la un fel de “cenaclu CFR”, se alatura discutiei si doi israelieni, un el si o ea, amandoi montaniarzi trecuti usor de 30 de ani. Sunt destul de rezervati si inainte sa spuna ceva relevant atmosfera devine incarcata, pentru prima data in intarzierea fara sir.

“Cat mai stam aici? Se poate asa ceva? Nu ne-ati dat macar un pahar cu apa sau un biscuite, nimic! Nu e posibil!”, izbucneste catre controlor, cu lacrimi isterice, o romanca la 35 de ani, care sta fata in fata cu Sergio. Adevarul este ca deja suntem pe calea ferata de noua ore, am parcurs 10-15 km, suntem in camp, iar in ultimele trei ore nici macar informatii mincinoase n-am mai primit. Ce sa mai vorbim de apa sau ceva de mancare.

Se taie curentul cateva secunde, prizele nu mai functioneaza. E momentul in care si eu, care ajunsesem sa privesc totul ca pe o aventura, ma enervez. Nu fac nimic, dar butonez in deriva telefonul. La stiri au anuntat de la ora 19:00 ca situatia din teren s-a remediat, dar e deja ora 23:00 si nu sunt semne ca vom pleca prea curand. Mincinosii!

“Am vorbit cu un sofer de autocar care vine de la Targu Mures si are libere 30 de locuri, asa ca daca vreti sa mergeti… Il cunosc eu personal, iar DN 1 e dupa acesti copaci…”, ne spune tuturor un domn cu salba in spate. Vreo 5-7 din vagon il urmeaza, inclusiv danezul urias.

Israelienii vor sa plece si ei, dar pana le explic eu unde a plecat micul grup trec 2-3 minute pretioase. Israelienii pleaca si dupa 5 minute se intorc gafaind. “Nu am vazut in ce directie s-au dus ceilalti si ne-a fost teama sa ne indepartam de tren. Riscam sa ramanem si fara autocar si fara tren, aici, in pustiul asta!”, exclama, in engleza, vizibil ingrijorati, cei doi turisti.

Am cu mine un pachet de biscuiti din cereale integrale. Am tot mancat din el ieri si pentru azi mi-au mai ramas vreo sase. Din doua in doua ore am mai mancat cate unul, eu si Sergio. Eu unul, el unul. Spre miez de noapte isi face aparitia si ospitalitatea romaneasca, iar sotia lui Dan “pune la bataie” niste napolitane care le-au ramas de pe munte. Mananca si catelul un pic, ia si brazilianul Sergio una, iar o alta merge la un domn, roman, care initial a refuzat spunand ca are burta mare si ca tine regim. In punga mai sunt vreo zece napolitane, semn ca inca mai avem resurse.

Cu apa stam insa prost cu totii.

Il sun pe sefu’, care mi-e si prieten, sa-l intreb daca poate sa vina sa ne recupereze, pe mine si pe Sergio. E la Steaua-Chelsea pe stadion si a si baut, iar pe masina n-are inca anvelope de iarna. Singurele variante raman fratele meu ori fiul lui, ca pe Logan-ul lor MCV au pus deja rotile de iarna. Dar primul merge la serviciu la 4:00 dimineata si nu prea ar avea timp, iar celalalt are permis de doar un an si ceva si mi se pare periculos pentru el.

Il sun in cele din urma pe Cristi, un bun prieten jurnalist pe care stiu ca ma pot baza inclusiv noaptea. Omul abia a iesit din baie, dar pe Skoda lui Fabia are anvelope all-season si, saritor cum il stiu, spune ca vine sa ne ia.

Pe tabela CFR din Gara de Nord trenul nostru 1636 avea deja inatarziere anuntata de 580 de minute. La miezul noptii trenul se pune in miscare, dar Cristi a plecat deja de acasa de aproape o ora. Nu stiu daca nu cumva trenul se va opri iar si urmeaza sa petrecem alte cateva ore in camp, asa ca cea mai rationala decizie este sa cobor cu Sergio la Predeal si sa-l asteptam pe Cristi, care urma sa ajunga acolo in 30-40 de minute.

Este deja 2 octombrie, trecut bine de miezul noptii, intr-o aventura care a inceput la 14:20.

“E o gara futurista si cu un design neobisnuit”, ii spun eu lui Sergio in timp ce ne indreptam spre gara din Predeal, in care imi amintesc sa fi fost doar o data, acum vreo 15 ani. Am imaginea unei gari moderne si calduroase, pe masura designului exterior. Sergio ma aproba si e chiar curios sa vada cum e o gara cum n-a mai vazut niciunde in lume. Vedem un politist de peron.

“E deschisa gara?”, il intreb. El, un pic mirat: “Da, dar e frig rau inauntru. Unde mergeti?”.

Eu: “Nu o fi mai frig ca afara. La Bucuresti mergem…”.

Ca in filmele comice-mute, eu am in spate un rucsac cu laptop-ul si niste pijamale si car o cutie mare a lui Sergio. El trage anevoios prin zapada un troller din plastic si duce in cealalta mana o geanta din piele. Amandoi ne indepartam de trenul care ne duce la Bucuresti, sub privirea uimita a politistului.

“Vine sa ne ia un prieten cu masina, cu trenul ala nu stiu cand am ajunge”, ii spun politistului.

In gara din Predeal e mai frig ca afara, pentru ca e curent. Politistul avea dreptate. E deschisa casa de bilete – singurul loc de un vine un pic de lumina calda. Printre perdelele vechi ale tejghelei imprejmuite, imbracata oficial, o femeie la 30-35 de ani e in tura de noapte. In tot amarul calatoriei noastre si in acest frig taios si neobisnuit de toamna, asortat cu 10 cm de zapada, femeia CFR-ului are un aer usor erotic, inchipuindu-mi ca macar acolo in separeul ei e cald si bine. Dar are acces acolo doar “nenorocitul” de politist mustacios, uscativ, aflat intre doua varste.

“Trenul din directia Targu Mures ajunge in gara pe linia 2”, tipa din difuzoarele comuniste o voce de barbat “castrat”. Cand o aud, raman masca. Socat e putin spus. Nu-mi inchipuiam ca se mai fac astfel de anunturi si ca nimic, dar absolut nimic, nu s-a schimbat din ceea ce vedeam in filmele cu Brigada Diverse.

Imediat ma lovesc mozaicul de pe jos, difuzoarele cu carcasa neagra din plastic de la ghisee, scaunele din zona de asteptare, usile metalice. Totul e arhaic, asa cum nu mai credeam ca poate exista in Romania, cu atat mai mult intr-o statiune atat de bogata cum e Predeal. Gara futurista de care-i povestisem lui Sergio cu 3 minute inainte sa intram se prabuseste in mine precum turnurile gemene sub asediul teroristilor.

Sergio se uita la mine si zambeste. Imi spune un banc nazist pe care nu l-am priceput sau retinut, dar m-am facut ca l-am inteles si am ras zgomotos impreuna. Oricum, nu bancul era important in cazul de fata, ci aluzia…

Cristi ajunge si ne scapa de comunista gara din Predeal, in care singurele elemente moderne sunt un automat de bilete si doua automate de cafea, dintre care unul defect.

Imi pare rau ca n-am luat numere de telefon de la cei care au ramas in tren: doamna cu ochi de smarald, Dan si sotia lui cu caine sau cuplul de israelieni. I-as fi sunat sa-i intreb daca trenul mai are probleme, daca au ajuns cu bine pana la urma…

La ora 3:00 dimineata ajungem in fata hotelului de langa aeroport unde Sergio urmeaza sa-si odihneasca un pic oasele, iar la 3:30 am norocul sa ma intind si eu in pat.

Un calcul simplu arata ca am parcurs distanta dintre Brasov si Bucuresti in 13 ore. Sunt 165-170 de kilometri amarati. Inseamna o medie de 13 km/h.

Imi raman toate acestea in minte ca o experienta inedita, sper nerepetabila.

Este din pacate o realitate de care se loveste orice roman calator si orice strain care ne trece “pragul”. Ma indoiesc ca aceasta este realitatea pe care o vrem pentru noi, romanii, si pe care vrem sa le-o aratam strainilor.

In virtutea prieteniei care s-a nascut intre mine si Sergio in tren, pe 3 octombrie, la ora 12:00 cand trebuia sa elibereze camera, m-am dus sa-l vad. L-am luat pe Sergio de la hotel cu masina. Cu tot cu cutia mare de carton, cu troller-ul din plastic si geanta din piele.

L-am dus in Ferentari, la Casa Poporului, in Parcul Carol, in parcarea moderna de la Universitate, in Centrul Vechi, la Stavropoleos si Palatul CEC. Apoi am luat un pranz de ora 16:00 la Caru’ cu Bere, unde am mancat mici si platou cu carnati.

Sergio a baut berea casei x 2, ca a doua a fost gratis dupa ora 16:00, iar eu am baut una fara alcool. Micii i-au placut la nebunie.

In Brazilia viata e mai scumpa si mai dura, din ce mi-a povestit. Acolo poti face 70 km cu masina si in 7 ore. Are nevasta, o fiica de 21 de ani si un baiat de 24. Conduce un Renault Duster cu motor de 2 litri pe benzina si cutie de viteze automata cu patru trepte.

Micii si caldura romanilor l-au facut pe Sergio sa-mi spuna ca vrea sa vina in Romania cu familia, in vacanta, daca va reusi sa gaseasca niste bilete de avion rezonabile, anul viitor.

Dar pana atunci… Ce facem cu trenurile?

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro