Un loc la masa lui Gregory Porter

Vocalistul american va prezenta luni, 24 aprilie in premiera la Sala Palatului din Bucuresti discul Take me to the Alley, aparut in 2016. Take me to the alley, Take me to the afflicted ones, Take me to the lonely ones, That somehow lost their way. Let them hear me say, ”I am your friend, Come to my table.” Asa te indeamna vocea blanda a cantaretului american Gregory Porter. Te roaga sa-l iei de mana, sa-l duci prin locurile intunecate, printre cei care sufera de frig, de foame, printre cei cu rani deschise sau lacrimi pe obraji. Te roaga sa-i aduci in casa lui, la o cina intima care sa va mai potoleasca din nelinisti si sa va spuna ca o sa fiti bine, ca odata ce invatam sa fim mai buni unii cu ceilalti realizam ca nu carcasa trebuie sa straluceasca.

Porter, un munte de om de 46 ani, la aproape doi metri si la peste 100 kilograme va sta infata ta si-si va pune sufletul pe tava de pe masa. N-a fost nici el bine dintotdeauna, are si acum moment in care nu-i e bine, dar prin jazz si gospel si-a gasit treptat terapeutii potriviti, prieteni pe viata. Iti va spune cum toata fiinta lui de astazi se datoreaza mamei lui, Ruth, care i-a crescut singura pe el si pe cei sapte frati, cum ea le aducea in casa, la masa, oameni ai strazii. Unul din momentele de neuitat pentru cantaret este cel in care Ruth a luat hainele pe care Porter voia sa le imbrace in prima zi de scoala si le-a daruit unuia care n-avea deloc ce sa poarte. S-a revoltat atunci, a strigat, s-a suparat, dar mai tarziu si-a dat seama ca mama lui nu voia decat sa-l invete de bine. Femeia care i-a dat viata s-a stins, din pacate, de cancer la san pe cand el avea doar 21 de ani, insa invataturile ei se regasesc atent talcuite si pe cel mai recent album (al patrulea), Take me to the alley, care abia ce i-a adus al doilea premiu Grammy la sfarsitul iernii, pentru cel mai bun album de jazz vocal.

Poate ca inainte sa-i intri in casa si sa i te asezi la masa pe care o are acum, ar trebui sa stii despre Porter ca avea totul intins pe alta masa, pe cand era mai tanar. Intrase la Universitatea americana San Diego cu bursa integrala de sportiv. Urma sa devina fotbalist profesionist, sa devina unul din greii industriei, fiind remarcat ca talent. O accidentare la umar din timpul unui antrenament i-a schimbat insa brusc planurile. Oricata terapie ar fi urmat, umarul lui n-a mai stat bagat in priza la fel de bine niciodata. Si ca sa fii fotbalist profesionist, spunea Porter intr-un interviu, trebuie sa ai umerii bagati bine in priza cand alergi pe teren. Decat sa faca scurt circuit, a inceput sa lege altfel firele.

Mama lui, care fusese preot protestant toata viata si il crescuse pe Porter intr-o atmosfera perpetua de gospel a fost prima care i-a spus ca ar trebui sa priveasca partea pozitiva, stiindu-l talentat ca vocalist. L-a incurajat pana pe patul de moarte sa-si opreasca atentia asupra muzicii si sa nu se multumeasca cu putin, pentru ca darurile nu se gasesc pe toate drumurile. Porter era in continuare devastat dupa ce tot universul sportiv i se naruise si nu stia ce sa faca din el. A inceput sa participe la jam session-uri cu profesorii de la Universitatea San Diego – care-l invitau la cursuri desi nu mai era inscris, pentru ca atunci cand vezi un talent, spuneau ei, ai grija de el, il cultivi. Prietenii din copilarie care-l stiau din cantecele gospel erau socati de cum isi poate imbina stilul vechi de countryman cu pilde-n buzunar cu jazzul. Asta urma de fapt sa-i aduca oamenii in jurul mesei ceva ani mai tarziu.

Faptul ca prin mostenirea lui aducea ceva nou in jazz, era un stil al lui, linistitor, blajin, plin de compasiune, speranta si catifea, prin care demonii din dulapul lui se transformau in versuri pentru lumea mare. Copilaria i-a fost mai mult apasatoare in Bakersfield, California. Tatal lui n-a facut parte din ea decat ocazional la un Craciun sau o zi de nastere si singurul lucru care i-a ramas de la el este vocea; copiii din cartier urinau in sticle pe care le aruncau apoi in ferestrele casei lor incercand sa-i goneasca, pentru ca zona ar fi trebuit sa apartina exclusiv albilor. Dar la finalul zilei, casa era plina de muzica si de povete venite de la Ruth, care le spunea sa nu lase pe nimeni sa creada ca e mai presus decat ei.

Fara sa-si dea seama, Porter a inceput sa se deschida muzicii si mai tare la un an dupa moartea mamei, (timp in care a fost aproape leguma si nu a cantat deloc). Dar tratamentul cel mai bun se pare nu e cel pe care-l planuiesti, ci cel care nu e pe reteta vreunui doctor. Porter s-a indragostit de jazz in San Diego, apoi s-a mutat in New York, unde a lucrat ca bucatar si a cantat la restaurantul unuia dintre frati, a invatat sa existe in absenta mamei. Notele si versurile au curs dintr-un bar intr-altul si povestile lui ii aduc acum din ce in ce mai multi oameni la masa, imprastie din ce in ce mai multa alinare in lumea intreaga.

Porter nu cauta faima, nu cauta sa epateze prin dexteritatea vocii, ci sa-si duca mesajele in lume, sa aline, sa ajunga pe aleile inguste la cei nevoiasi si sa le vindece din cicatrici pe cat posibil. Sa-i cheme, la fel cum ar fi facut Ruth, la masa lui de luptator. Masa ar fi putut fi instalata pe un stadion mare, dar unii cred ca si daca n-ar fi fost accidentat, drumul tot la muzica l-ar fi condus. In schimb, masa lui se muta dintr-o sala de concerte intr-alta si e din ce in ce mai incapatoare. Cel mai probabil ca ti se vor vindeca si tie din cicatrici odata ce iei un loc la ea.

Masa lui Porter e mare, dar intelept ar fi sa-ti rezervi un loc cat mai e timp. Il gasesti pe 24 aprilie la Sala Palatului din Bucuresti, de la 20:00.

Biletele la acest concert costa 120, 150, 180, 220, 260 de lei in functie de categorie si se gasesc in reteaua Eventim (magazinele Germanos, Orange Shop, Vodafone, Domo, librariile Carturesti si Humanitas, CinemaPro), online pe www.eventim.ro, dar si la casieria Salii Palatului.

Concertul Gregory Porter este prezentat de Twin Arts. Detalii pe www.twinarts.ro si paginile de Facebook Jazz Night Out si Twin Arts.