Un spirit absolut liber (de Dinu Flamand)

Monica Lovinescu le vorbea romanilor in cele mai apropiate microfoane inde-partate. Ti-o puteai imagina undeva la Paris, inima palpitand in inima libertatii, dar o simteai si in camera de alaturi, venita sa te razbune pentru tot cenusiul, pentru toate minciunile indurate in viata si in odaia ta. O asculta bunicul meu pe ulita unui sat din adancul Transilvaniei; dadea sonorul la puterea lui maxima, s-o auda toata lumea. De atunci, din copilarie, mi-era cunoscut acel glas, care avea sa ma intampine cu prietenie, mai tarziu,

la Paris.

Aveam impresia ca vocea ei penetranta putea provoca o explozie in complicatele retorte din baia cu acizi a cutiei care asigura curentul electric pentru acea masina vorbitoare. Era deja la „Ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni”, mai tarziu la „Actualitatea romaneasca”, la „Tezele si antitezele…” atat de faimoase. In vocea ei locuia spiritul ei, absolut liber. Nici o nota falsa, nici o posibilitate de compromis cu jumatatile de masura, cu aranjamentul la care sunt predispusi ezitantii. De aici a crescut si preocuparea excesiva a fostului regim pentru „cazul” Lovinescu.

O adevarata armata de contrapropaganda impotriva unei biete femei pirpirii, care-i inspaimanta. I-au trimis mesageri mascati, i-au trimis oameni de influenta, i-au trimis naivi cuceriti de geniul peltic al Carpatilor, i-au trimis batausi, sa incerce s-o mai induplece. Degeaba. Nada! Rien! Nu tacea, nu se lasa influentata, nici nu cobora vreodata nivelul implacabilei analize la o simpla polemica de ideologie.

Ea vorbea totdeauna in numele libertatii absolute, cauta adevarul ascuns, denunta impostura, stigmatiza abuzul si nu accepta nici resemnarea celor convinsi ca in Europa s-ar fi instalat un regim comunist multimilenar. A avut norocul sa traiasca pana cand intuitiile ei au fost confirmate de intorsatura brusca a atator evenimente.

Dar a avut si ghinionul sa vada ca lupta pentru adevaratele valori democratice trebuie continuata, in ciuda marii diversiuni care a deturnat entuziasmul reformator din acel decembrie ‘89. Generatii intregi au invatat de la ea cum sa se raporteze la istorie, cu demnitatea ce vine din constiinta faptului ca esti, sau trebuie sa fii, o fiinta indivizibila, pe verticalitatea momentului tau biografic unic. Tot ceea ce facea era implicit si explicit moral, o perpetua lectie de demnitate, cu atat mai uluitoare in dramatismul ei cu cat niciodata nu se referea la cazul ei personal.

Sau la cel al lui Virgil Ierunca. Cate nu s-au inventat despre ea, cate neadevaruri, sub semnatura unor ticalosi care ii supravietuiesc si niciodata nu au dat semn ca s-ar fi cait? Sau ca ar trebui sa mai si taca, dupa ce s-au manjit cu dezonoarea indelebila. Pana cand a iesit la lumina zilei si atrocitatea cu care comunistii au pedepsit-o chinuindu-i mama, dupa ce fiica marelui Eugen Lovinescu se hotarase sa ceara azil politic in Franta.

Sigur ca se incheie o intreaga epoca, se inchide o pagina grea din istoria Romaniei. Sa speram ca nu va urma doar „filmul” despre viata unei asemenea luptatoare, cum obisnuieste mediocra societate a spectacolului postmodern (iata ca dau si sugestii!) sa-si aplatizeze eroii. Sa speram ca Monica Lovinescu va fi pentru generatiile viitoare exemplul viu, posibil, absolut necesar al romanului care nu abdica de la principiile demnitatii, indiferent cine vor fi puternicii zilei de maine, confiscatorii viitoarelor noastre libertati.

Romania Libera