Urziceniul. De ce-i 5 lei kilogramul de piersici și 7 de fasole țucără? – Reportaj

Duminică, dimineață, ora 7 patruzecișișase. Sunt după un chef de Sfântă Marie, făcut în avans. Rămas peste noapte în Urziceni, descopăr locul. Mă-nvârt în 20 de minute, în cerc, din gară până-n centru, din centru până-n capul Urziceniului și din cap, iar, până-n gară. În mână cu un pet de lapte bătut, luat de la țărani, cu 5 lei. Trec prin orașul matinal. Și enigmele lui se agață de mine. Caut și eu răspunsuri. De ce-i, în piață, 5 lei kilogramul de piersici și 7 de fasole țucără? Să-mi cumpăr sau nu toaletă regală? De ce m-a costat 7,20 biletul la Loto? De ce-i Bucureștiul considerat orașul țeparilor?

În gară de cobori nu privi înainte. Sunt, peste linie, falimentele. Soia, Ceramica. Nici clădirea gării n-o privi. Din cărămidă e toată ciobită, igrasioasă. Prima enigmă. Scrie că-i taxa un leu la toaletă, dar pe zidul exterior vezi inscripția gratis.

Nu te pierde în enigme de astea. Ia-o spre Urziceni. Pe-o parte „La Vica”, grataragioica țipă la bărbat. Îi vorbește de intrigile de decuseară.

Privește însă vis a vis. Este un fast-food. Privește prin geam. Refrigeratoare, fripteuze, grătare în dezordine. Ca și cum cineva atunci le-a învârtit. Dar privește mai bine. Doi cai înalți zvârcoliți și făloși. Le auzi capetele cum se scutură. Stau bibelou, pe-un raft. Da, privești astea pe geamul prăfuit.

Alunecă prin Urziceni. Casă făloasă-casă mitutică. Abandonuri. Blocurile fac Centrul. Cum ele nu mai sunt, cum rup peisajul. Parcă, te simți prost, parcă n-ai unde te duce. Parcă ai intra în curtea urziceanului și-l vezi în chiloți.

Uite, ajungi în piață. Țăranii, puțini veniți așa dimineață, au prețuri de te-ndoaie. 5 lei piersicile, 7 lei fasolea țucără. Păi, cu o pâine și un usturoi-căpățână ajungi la zece lei. 10 lei fasolea țucără-mâncare de vară? Scump. În plin sezon? Ce-i scumpetea asta? Și pepenii, 2 lei.

Uite Profi. Ușile bat, clănțăne. Bodyguardul a dat drumul la uși. Dar mai e un minut până la deschidere. Deja e coadă, sunt zece urziceni. E zgomot, dar uite de ce. Ușile automate, cu senzor, clănțăne nervoase. Văd prezența omului, nu așteptarea.

Altă enigmă. Este sau nu omul în fața ușii? Ușa nu vede așteptarea.

Înăuntru 2,75 piersicile. Cum? În piață, 5. De frica prețurilor din piață, îmi zic, să iau un lapte bătut. Să mă trezesc din mahmureală. Iau, pun la loc.

Mă bate gândul: Cât o fi laptele bătut în Urziceni? În fundul containerului numit piață stă plecat pe tarabă un țăran. 5 lei PET-două kilograme de lapte bătut. Nu-i rece. Beau ca pe apă. Apoi, văd că sticla fusese de Sprite cu castraveți. Ezit, prea târziu. E acrișor-gras-dens. Se simte vaca-n el. Ce-oi păți?

Aprind lumânări la Mânăstire. E mânăstire „că-i mai mare”. Dumnezeu este slăvit de un cor chițăit. 30 de bani bucata lumânare. Lumânarea e fragilă se topește de nădușală. Abia o-nfig.

Cobor pe Calea Bucureștilor. Se spală geamuri. Covrigărie, fast-food, Loto-Prono, Cazino. Farmacia e deja plină. Beau și pășesc. Mă las greu pe-o bancă, în fața unui bloc. Se discută clar: nu mergem la țeparii din București. Mergem la Ploiești sau Buzău. Se gândesc oamenii la o mașină. Se vrea nemțească.

Tandrețea infinită a unui bărbat. Iese împreună cu o femeie mănunțică, crâmpoțită de somn. Ea îi caută cotul pe care să se sprijine. Nu-l găsește. El îl oferă. Fără s-o privească. Pornesc așa, spre containerul numit Piață.

Apoi, privirea trece strada. Uite Lidl. Ce-ar fi? Da. Intru. Găsesc capac de WC regal, de-a dreptul. Pus peste vas, mărește tronul cu 20 de centimetri. Are și mânere. Mă-nvârt. Sunt tentat să cumpăr. Încă o inutilitate, încă o ofertă în viața mea. Dar mi-e drag obiectul.

Totuși, să plec cu un colac de WC din Urziceni?

Nu, nu. M-am dus la Loto-Prono și mi-am luat bilet. 1, 3, 7… ce m-a enervat nu e succesiunea. Cifrele astea n-aveau cum să aibă vreo șansă, nu? Nasol e că am plătit 7,20 pe biletul prefabricat cu pixul. Cifrele erau ca puricii împunși cu pizul pe hârtie.