Vaccinurile în secolul 19 erau magice ca şi acum, şi ca şi cel împotriva COVID-19, lipseau aproape cu desăvârşire – Constantin Bărbulescu, conferențiar istorie Babes Bolyai Cluj

„În primul rând secolul al 19-lea este lung şi meseria în sine se transformă profund la 1900 faţă de 1800. Dar esenţa rămâne – medicul este şi la începutul secolului, şi la sfârşitul lui un vindecător. Doar că la 1900 el reuşeşte să fie mult mai eficient decât la 1800. Ce s-a întâmplat între timp? Multe, enorm de multe.” Citește despre statutul profesiei de medic în România secolului 19 pentru a înțelege sensul ei astăzi, pe Covid 19. Interviu cu autorul cărții „România medicilor”, Constantin Bărbulescu, conferențiar al Facultății de Istorie Babeș-Bolyai Cluj. Vezi toate interviurile pe Youtube Perspektiva .

Cum arăta meseria doctorului în secolulul 19?

În primul rând secolul al 19-lea este lung şi meseria în sine se transformă profund la 1900 faţă de 1800. Dar esenţa rămâne – medicul este şi la începutul secolului, şi la sfârşitul lui un vindecător. Doar că la 1900 el reuşeşte să fie mult mai eficient decât la 1800.

Ce s-a întâmplat între timp?

Multe, enorm de multe. Putem aminti doar câteva momente importante: revoluţia pasteuriană, antisepsia şi asepsia care trasformă intervenţiile chirurgicale dintr-o cvasi-condamnare la moarte în acte medicale care asigură pacientului şanse mari de supravieţuire şi chiar de vindecare. La începutul secolului al XX-lea medicul seamănă mult mai mult cu cel contemporan, pe când cel de la 1800 chiar pare să vină dintr-o altă lume.

Cine se făcea doctor? De ce?

Şi aici trebuie să distingem foarte clar între prima jumătate a secolului şi sfâşitul secolului al XIX-lea. Până în ultimele trei decenii ale secoluluii al XIX-lea majoritatea medicilor care practicau în Principate şi apoi, după 1862 în România, erau străini. Dacă urmăreşti listele de medici cu drept de liberă practică în România publicate de Carol Davila la 1862 o să constaţi că numele autohtone sunt mai degrabă rarităţi. Şi haideţi să fim serioşi, creatorul sistemului sanitar din România este considerat doctorul Davila, un străin, iar cel mai bun director al Direcţiei Sanitare a Regatului României din secollul al XIX-lea este Iacob Felix, un evreu care atunci când vine în România în anii ’50 este botezat catolic. Şi nu doar profesia medicală era dominată de străini, toate profesiile liberale se aflau în această situaţie. Elita noastră considera aceste meserii lucrative nedemne de statutul ei. O rudă dinspre mamă a lui C.A. Rosetti când află că nepotul ei şi-a deschis o librarie în Bucureşti prin anii ’40 ai secolului al XIX-lea, mai precis când vede din butcă numele familiei pe firma unui magazin pe artera comercială a oraşului, pur si simplu leşină; când îşi vine în simţiri îngăima într-una: „Ne-a făcut familia de râs Rosetache!!!”. Sau Nicolae Kreţulescu, descinzând tot dintr-o mare familie boierească, când îşi ia diploma de doctor în medicină la Paris, tot prin anii ’40, nu e înteles de nimeni de ce a ales această meserie. Vodă îl invită la Palat şi încearcă să îl convingă să nu practice iar membrii comisiei care recunoşteau diplomele străine sunt miraţi până peste poate de alegerile tânărului fiu de boier. Nicolae Kreţulescu va practica totuşi o vreme medicina, dar după 1859 se va dedica unei activităţi mult mai nobile – activitatea politică! Pentru marea noastră boierime, o activitate burgheză era un adevărat stigmat social. Încetul cu încetul lucrurile se schimbă. Tot mai mulţi români fac studii medicale în străinătate iar după 1864 şi în ţară. De fapt o dată cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină la Universitatea din Bucureşti în 1864 şi mai târziu şi la Iaşi din 1879 tot mai mulţi români au acces la studii medicale. Practic către sfârşitul secolului profesia medicală în România se democratizează şi se românizează. In ultimul deceniu al secolului majoritatea practicienilor din România sunt români. Şi tot la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului următor, pentru Victor Gomoiu, fiul unui preot dintr-un orăşel obscur din Oltenia, profesia medicală reprezintă o fulminată ascensiune socială. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea practicarea medicinei este văzută de marea boierime – singura care avea acces pentru odraslele sale la studii medicale în Europa – ca o declasare socială, la sfârşitul secolului profesia medicală reprezintă pentru mica boierime şi burghezie autohtonă un vector important de ascensiune socială.

Cum era preţuită?

Practicarea medicinei era o activitate extrem de lucrativă. Chiar la începutul secolului doctorul Episcupescu îşi amintea de sumele frumoase de bani care le făcea zilnic din practica sa în Bucureşti. Poate că medicii sunt dispreţuiţi de marea boierime authtonă dar sunt utili şi la nevoie serviciile lor sunt plătite cu bani frumoşi. Aceasta se întâmplă atîta vreme cât medicul rămâne un personaj pentru uzul elitei. Câtă vreme majoritatea medicilor care practică în Ţara Românească sunt concentraţi în Bucureşti şi la Craiova iar pacienţii sunt marea boierime, medicul nu are de ce să fie nemulţumit. Când însă ia fiinţă şi se dezvoltă sistemul sanitar organizat şi finanţat de stat, undeva către mijlocul secolului, şi profesia medicală se fragmentează şi se ierarhizează. Democratizarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea despre care vorbeam mai înainte, are câştigători şi perdanţi. Câştigătorii sunt cei care, ca întotdeauna, străbat până la vârful ierarhiei medicale, iar perdanţii sunt cei de la baza ierarhiei. Adică medicii de plasă care apar la 1862, medicii populaţiei rurale. Condiţia medicului de plasă nu era de invidiat: el locuia la sediul subprefecturii, adică de obicei într-un târg de provincie, şi principala sa îndatorire erau inspecţiile sanitare ale circumscripţiei pe care o administra. După legea sanitară din 1874 medicul de plasă trebuia să facă două inspecţii pe lună în satele plasei sale. Cum o plasă avea pănă la 40 de sate, cele de la munte cu habitat risipit, medicul de plasă teoretic îşi petrecea vremea în veşnice inspecţii sanitare, adică în căutarea bolnavilor. Căci filosofia sistemului sanitar rural de secol XIX este alta decât cea contemporană. Astăzi bolnavul îl caută pe medic, când este cazul; atunci medicul îl căuta pe ţăranul bolnav, şi de cele mai multe ori nu îl găsea… În aceste condiţii poziţia de medic de plasă nu era de invidiat şi prin urmare în ultimele decenii ale secolului revistele sanitare conţin veşnice anunţuri de posturi vacante de medici de plasă. Salarizarea chiar şi a medicului de plasă părea să fie decentă; extrem de rar apar plâgeri cu privire la nivelul de salarizare. Dar, pe de altă parte, este o diferenţă imensă de statut şi chiar/în plus de venituri între un medic de plasă şi un medic al Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti.

Cum arătau spitalele?

Spitalele arătau în toate felurile. Adică avem şi spitale foarte bine organizate şi echipate cum sunt cele ale celor două Eforii ale spitalelor, una din Bucureşti şi alta din Iaşi, şi avem şi spitale încropite în clădiri improprii, prost echipate, un cvasi-dezastru sanitar. Din acestă categorie fac parte la început şi spitalele rurale. La 1881, administraţia liberală înfiinţează instituţia spitalelor rurale iar primele asemenea spitale sunt găzduite de… mănăstiri. Avem şi rapoarte ale medicilor ce păstoresc asemenea spitale iar imaginea pe care o descriu ei acolo nu este deloc idilică: spitale fără băi, fără latrine de interior sau cu latrine de interior dar atât de defectuos construite încât infectează olfactiv întrega clădire, supraaglomerate, etc, etc, etc. Încetul cu încetul însă până şi aceste spitale devin mai salubre. La începutul secolului XX avem asemenea spitale rurale care beneficiază de clădiri proprii, locuinţă a medicului şi baie cu duşuri care deservea spitalul dar, se spera, şi comunitatea locală. Statul investeşte acum tot mai mult în infrastructura sanitară, dar oricum mult sub nevoile reale ale populaţiei.

Cum arăta concurenţa medicului cu tămăduitorul satului?

Medicul era noul venit pe tărâmul vindecării. Când soseşte el în secolul al XVIII-lea în Ţările Române, el găseşte la faţa locului o reţea de vindecători locali, fără studii medicale, cu care intră în concurenţă. Va trece multă vreme pănă va cuceri piaţa vindecării. Acest lucru se întâmplă târziu la începutul secolului XX şi doar cu ajutorul statului. Şi dacă stau să mă gândesc bine nici astăzi nu a câştigat în totalitate partida. Dacă aveţi îndoieli asupra acestui fapt, mergeţi în orice sat din România de azi, sau chiar în oraşe, ba chiar şi în iubita noastră Capitală şi vorbiţi cu 10 persoane care au avut recent probleme de sănătate şi vedeţi cum au gestionat criza, la ce personaje au apelat şi la ce instituţii. O să aveţi surprize: pe lângă medici şi spitale, o să va întâlniţi şi cu preoţi sau călugări, mănăstiri şi sfinţi, ape vindecătoare şi poate, dacă aveţi noroc, şi medicamente aproape magice vândute de întreprinzători pe internet. Oferta este uriaşă, ai de unde alege. Şi cu toate acestea, astăzi, în România, sistemul biomedical a câştigat partida. În secolul al XIX-lea, cum spuneam, partida încă se juca. Vindecătorii ne-medici împânzeau satele şi oraşele României. Cei rurali pe la 1860 erau specializaţi – unul vindeca nebunia, un altul vindeca turbarea (doua decenii aproape înaintea lui Pasteur) iar al treilea efectua operaţii de cataractă. Vindecătorii însă nu erau doar ţărani, personaje plasate chiar mai sus în ierarhia socială se putea îndeletnici şi ele cu arta vindecării. De la Ion Ghica ştim ca mama lui Nicolae Bălcescu, revoluţionarul, era vestită în toată ţara pentru o licoare ce vindeca bolile de ochi. Chiar şi Bucureştiul era la sfârşitul secolului al XIX-lea infestat cu asemenea personaje vindecătoare. Am întâlnit în arhive cazul unui asemenea bucureştean – Stoica Bălănescu – care încerca pe la 1860 să obţină de la doctorul Carol Davila recunoaşterea puterii sale vindecătoare. La început a pretins că bolnav fiind de epilepsie, s-a vindecat printr-o metodă proprie pe care apoi, generos, a folosit-o pentru vindecarea altor epileptici. Autorităţile sanitare îl invită să dovedească metoda curativă pe câţiva bolnavi din spitalele bucureştene; el refuză voind să vindece la casele bolnavilor. Intră astfel într-un joc de-a şoarecele şi pisica cu autorităţile medicale ale timpului evitând să-şi dovedească abilităţile vindecătoare. Peste câtva timp, în asociere cu un alt vindecător pretind că vindecă şi epilepsia, şi turbarea şi reîncep dansul invitaţiilor refuzate de a vindeca demonstrativ în spital. În 1866 Bălănescu & Asociaţii cred că vindecă nici mai mullt nici mai puţin de 10 boli frecvente ceea ce exasperează autorităţile sanitare care vor să îi interzică „practica”. De vor fi reuşit sau nu, nu ştim.

Instrumente? Ce boli vindecau?

Până la sfârşitul extrem al secolului al XIX-lea, medicina mai mult pretinde că poate vindeca decât chiar vindecă. Să ne gândim că doar variola beneficiază de un vaccin eficient. Toate celelalte boli epidemice sunt nişte mari necunoscute, nu au tratamente eficiente şi nici măcar nu există un consens medical asupra căilor de transmitere şi a contagiozităţii lor. Multă vreme despre una dintre bolile cele mai teribile ale secolului, tuberculoza, medicii cred că nu este contagioasă, în ciuda credinţei populare care susţine contrariul. Ei bine, în acest caz particular populaţia avea dreptate şi medicii epoci se înşelau. Cu ce consecinţe vă închipuiţi. Abia după 1880 după descoperirile bacteriologiei din Franţa şi ale microbioologiei din Germania, situaţia se schimbă în mod spectaculos. Vaccinurile încep să curgă, medicamentele eficente se acumulează, chirurgia devine magică. Acesta este de fapt momentul de inflexiune al unei medicine moderne şi eficiente.

Cum erau vaccinurile?

Erau magice ca şi acum, şi ca şi cel împotriva COVID-19, lipseau aproape cu desăvârşire. Cum spuneam şi mai sus, de-a lungul secolului al XIX-lea avem un singur vaccin eficient – cel împotriva variolei. Abia la 1885 Pasteur lansează pe piaţă un al doilea – cel împotriva turbării. Deci când vorbeşti de vaccin pentru secolul al XIX-lea, spui de fapt vaccin antivariolic. La început el era de origine animală şi apoi era inoculat omului. Mai târziu se trece la vaccinul antivariolic cu origine umană. Accesta din urmă era considerat mai eficient şi mai sigur. Statul face eforturi considerabile de-a lungul întregului secol pentru a vaccina populaţia, cu tot mai mult succes. La noi nu a existat în epocă o mişcare antivaccinistă, cum era în Marea Britanie de pildă, unde se discuta cu argumente despre pericolele şi eficienţa vaccinului antivariolic, dar pe la mijlocul secolului, frica de vaccin era imensă în mediile ţărăneşti. Sunt medici care amintesc de fuga ţăranilor în masă prin păduri, ca pe vremea turcilor, când aflau de iminenta sosire a medicilor în sate. Rapoatele sanitare din ultimele decenii ale secolului sunt înţesate de descrieri ale rezistenţei pasive sau chiar active ale ţăranilor împotriva vaccinării antivariolice. Cu toate acestea, presiunea statului este constantă şi în creştere. Primul regulament sanitar care completeaza legea sanitară din 1874, la nici un an de la apariţia legii, este cel privitor la efectuarea vaccinului antivariolic. Încetul cu încetul rezistenţa populaţiei este înfrântă şi la începutul secolului al XX-lea variola este practic o boală aproapte eradicată în România! Voila, totul este bine când se termină cu bine! 8.Ce microbi/viruşi erau fatali? Mulţi, mult prea mulţi. Când vorbim de microbi, vedetele microbiologiei secolului al XIX-lea, sau de viruşi, vorbim de fapt despre ceea ce poartă numele de boli epidemice, boli care se transmit de la o persoană la alta. Aceste boli erau nenumărate şi extrem de periculoase în condiţiile în care medicina epocii nu avea remedii eficiente de nici un fel în afara celebrei carantine, pe care o trăim cu toţii astăzi pe pielea noastră. Începutul secolului ne găseşte cu o problemă sanitară încă nerezolvată; ciuma bântuia încă în Ţările Române. Ultima mare epidemie de ciumă este cea din 1812-1814, aceea atât de plastic descrisă de Ion Ghica în „Scrisori către Vasile Alecsandri”. Nici nu am scăpat bine de ciumă şi apare holera, o boală la fel de oribilă şi cu o mortalitate înspăimântătoare. Ţările Române sunt lovite de mai multe valuri de holeră: cea din anii ’30, apoi la 1848, la 1866, de parcă ai zice că orice convulsie socială şi politică de la noi zămisleşte holeră, şi în sfîrşit cea din anii ‚’90. Plus episodul epidemiei de holeră din cadrul armatei române care participă la campania din Bulgaria în 1913 în al doilea Război Balcanic. Pe urmă e tuberculoza, boala romantică care secera tineri, şi nu numai, şi de care au murit Elena Negri – iubita lui Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu şi Nicoale Filimon, pentru a nu aminti decât cele mai celebre victime. Iar apoi vin aşa numitele boli ale copilariei – scarlatină, rujeolă, care provocau adevărate hecatombe ale copiilor ţăranilor. Dar ele nu cruţau pe nimeni – Principesa Maria, fiica unică a lui Carol I şi a Elisabetei, moare în 1874 la vârsta de 4 ani de scarlatină… Toate acestea, împreună cu bolile sociale, ale sărăciei şi mizeriei, de care era plină România atunci, ca şi astăzi – pelagra, bolile venerice, etc – duceau într-un final la o mortalitate uriaşă ceea ce scădea statistic speranţa de viaţă în România până la nivelurile cel mai joase din Europa. 9. Care sunt carenţele sistemului perpetuate până astăzi? Din păcate sistemul sanitar din România are carenţe structurale care apar şi la 1870 şi la 2020. Şi totul vine, cred, din modul în care elitele politice atunci şi acum, tratează sistemul sanitar. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea România cheltuieşte enorm pentru… înarmare. Nu o făceam doar noi, întreaga Europă se înarma frenetic, de la Marile Puteri la noile state balcanice ca Bulgaria şi Serbia care, dacă nu mă înşel, cheltuiau pe înarmare chiar mai mult decât România. Investiţii în bună parte, din păcate neeficiente, dovedite de exemplul strălucit al centurii de fortificaţii a Bucureştiului în care s-a investit enorm şi care au fost total inutile în campania din 1916. Bani aruncaţi pe fereastră! Elita politică în loc să investească în domeniii care contribuie la dezvoltatrea economică şi socială, educaţie, sănătate, infrastructură, au investit în altceva… Cu o paranteză notabilă – România îşi construieşte pe parcursul a 2-3 decenii o infrasctructură feroviară decentă, din raţiuni tot militare, dar foarte utilă şi pentru dezvoltarea ţării. Vezi prin comparaţie ceea ce se întâmplă cu construcţia de autostrăzi în România contemporană când nici nu trebuie să apelezi la Stroussberg pentru finanţare. Pur şi simplu aceste autostrăzi se fac în ritm de melc, chiar dacă statul român plăteşte infim de puţin pentru ele. Ni se cere doar să avem capacitate administrativă să folosim acei bani şi… nu o avem. Ceea ce este un alt fel de a spune că nu ne interesează. Nu ne interesează să construim autostrăzi, să construim spitale, scoli pentru că în general nu ne interesează să investim în oameni, în viitor şi în bunăstarea tuturor. Buzunarul personal sau de grup este mult mai aproape. Şi ca să revenim la sistemul sanitar, o constantă este subfinaţarea: statul nu alocă suficenţi bani pentru o bună funcţionare a sistemului şi pentru dezvoltarea lui. Şi aici apare altă problemă, chiar dacă pompează bani în sistem şi ştiu că în ultimul deceniu sumele investite în sănătate au crescut vertiginos, cu toate acestea dacă sistemul nu este construit pe criterii meritocratice şi nu are mecanisme eficiente care să prevină frauda sau furtul deşănţat, banii ne scapă printre degete… E simplu, e elementar, trebuie doar voinţă politică şi administrativă care să eficientizeze sistemul, iar această voinţă nu există, din nou… Şi aşa avem o poveste fără sfârşit, un cerc perpetuu al sărăciei şi subdezvoltării din care România nu mai scapă. Dacă citeşti memoriile lui Victor Gomoiu care îşi face studiile medicale la Bucureşti în primul deceniu al secolului al XX-lea o să găseşti toate racilele sistemului care înfloresc în toată splendoarea lor şi astăzi: examene şi concursuri aranjate (trucate), cariere zdrobite de dumnezei universitari, deturnarea resurselor sistemului sanitar public în interes personal, şamd, şamd. Lucruri ştiute de toată lumea şi atunci, ca şi acum.

Cum aţi văzut acţiunea doctorilor astăzi? De la dezertori la eroi!

Doctorii sunt în primul rând oameni şi pentru cei care aruncă cu piatra îi invit să se pună, dacă pot, în locul acestor oameni: ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost siliţi să-şi expună viaţa în lipsa materialelor de protecţie? Să mediteze la asta. Căci după câte ştiu eu, aceasta a fost principala problemă ridicată de medici: faptul că nu se pot proteja, că nu li se asigură materiale de protecţie. Eu nu pot să spun decât că eu personal dacă aş fi fost medic aş fi refuzat cu indignare să particip la marea bătălie împotriva Covid-19 dacă statul nu poate asigura echipament de protecţie. Punct. Viaţa mea este mai importantă decât incompetenţa administratorilor din sistem. Până una-alta dacă s-a întâmplat ceva bun în modernitate, este că viaţa oamenilor a devenit valoarea supremă. Să ceri unor oameni să-şi expună viaţa unor riscuri majore, indiferent de domeniul unde lucrează, este pur şi simplu de neconceput. Acele persoane care pretind astfel de lucruri ar trebui incriminate ca instigatoare la crimă. O să mi se argumenteze că în cazul militarilor, ca şi al medicilor, riscul mortal ar trebui să fie asumat de către profesionist. Şi chiar este! Dar să existe mijloace de protecţie şi acestea să nu fie disponibile este o altă poveste care schimbă fundamental datele problemei. Să fim sinceri: incompetenţa, ca să folosesc un termen decent, în cazul acestei epidemii produce victime atât în rândul populaţiei, cât şi în rândul personalului medical. Această situaţie nu este normală şi nu ar trebui acceptată. Din păcate eu sunt un pesimist, care ar vrea enorm de mult să se înşele, şi cred că epidemia o să treacă, incompetenţa o să rămână, după cum o să rămână şi grămada tot mai mare de victime şi nefericirea noastră a tuturor… cu unele mici excepţii. Iar acum la final, trebuie să spun că medicii în general s-au purtat admirabil în vremea acestei epidemii. Dacă toţi ar fi făcut ceea ce am spus că aş fi făcut eu în locul lor şi sunt convins că alegerea mea este şi corectă şi morală, spitalele s-ar fi golit în primele săptămâni de personal medical. Ori nu s-a întâmplat aceasta, deci bravo lor! În aceste condiţii ei au pus binele public mai presus decât însăşi viaţa lor. Administratorii sistemului nu meritau aşa ceva!

Cum vedeţi nerăbdarea de a găsi leacul împotriva Covid-19?

Nerăbdarea de a găsi un tratament eficient sau un vaccin împotriva bolii actuale, este normală pentru că întrega lume a fost aruncată în ultimele luni într-un cosmar pe care nu îl mai trăise de multă vreme. În momentul de faţă cea mai eficientă măsură împotriva epidemiei este izolarea… adică ceea ce s-a făcut şi împotriva ciumei, nimic mai mult. Ceea ce este extrem de frustrant şi ne aminteşte de fragilitatea vieţii şi de limitele cunoaşterii noastre medicale. Dar să nu exagerăm cu aceste comparaţii, căci ciuma a fost înfrântă în Europa în câteva secole iar acestă epidemie cred că o sa dispară în 2-3 ani. E ceva totuşi, progresul e imens. Dar de fapt e la fel de evident că societatea noastră atât de dezvoltată şi de tehnologizată este atât de fragilă la genul acesta de ameninţări, mult mai fragilă decât ne-am închipuit…

Timpul unei zile si nopti (24 ore) ti se pare mai lung sau mai scurt ca inainte?

Această distanţare socială sau izolare la domiciliu, ori oricum i-am spune, văd cu surprindere că este trăită de mulţi ca o mică tragedie. Eşti dintr-o dată tu cu tine şi cu ai tăi în spaţiul restrâns al casei… timpul subiectiv o ia razna, casa te sufocă, ai tăi te enervează, ce mai? o viaţă greu de trăit! În consecinţă: vociferări, scrâncete, plânsete, scrâşnete de dinţi, o adevărată dramă! Ei bine, eu şi Ena, soţia mea, trăim toate acestea într-o altă notă: în două luni am ieşit în oraş de 3 ori, de două ori la cumpărături (o dată pe lună) şi o dată pentru apă, care lipseşte în România profundă în care locuim. Atât. Şi ne-am păstrat echilibrul mental, atâta cât era şi înainte de pandemie. E drept că într-un fel suntem privilegiaţi, adică suntem numai noi doi, dacă asta poate fi socotit privilegiu, şi locuim într-un sat la 15 kilometri de Cluj-Napoca. Avem curte şi grădină unde putem ieşi să luăm o gură de aer. Dar suntem şi neprivilegiaţi pentru că nu avem apă curentă (avem o fântănă dar apa e foarte departe de a fi potabilă), nu avem gaz, nu avem canalizare (de ce am avea dacă nu este reţea de apă?). Avem deci atât avantajele lipsei de modernitate, cât şi dezavantajele ei, la pachet. Când a început distanţarea socială am crezut că asta o să fie pentru mine o perioadă binecuvântată. Din păcate nu am avut timp să îmi iau suficiente cărţi înainte de a se închide biblioteca universitară din Cluj. Am crezut că o să pot sta liniştit acasă, să citesc şi să scriu pe săturate. Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din târg! Am citit câte ceva, am lucrat câte ceva, dar nu am putut lucra atât cât mi-aş fi dorit. Nu pot, nu am starea psihică necesară. Trăiesc într-o continuă bulă mediatică în care epidemia este personajul principal. Intru de câteva ori pe zi pe net să văd ce mai zice domnul Vela, dacă ne mai solidarizează cu vre-un cântecel, fie el şi naţional; câţi bolnavi mai sunt, cine a trăit, cine a murit, câte teste s-au făcut că despre testaţi nici nu poate fi vorba. Mă enervez de strategia de comunicare, sau mai precis de lipsă de comunicare a Grupului Strategic… lucruri de genul acesta. Deci dacă pe mine izolarea la domiciliu mă lasă rece, mă stresează situaţia şi cum înteleg autorităţile noastre să gestioneze comunicarea. Deci tot mă stresează ceva. Se pare că în ziua de astăzi nu poti trai fără un stres. În rest, sunt ok. Ritualurile zilnice sunt aceleaşi: trezit dis de dimineaţă, spălat, cafeaua de dinaintea micului dejun, o mică tură de net, mic dejun, cafeaua de după micul dejun iar apoi activitatea zilnică în casă sau afară. Dacă aş vrea să-mi petrec toată ziua afară aş putea căci ar fi de lucru: avem şi o mică grădină de legume, o livadă; iarba creşte, trebuie cosită, pomii trebuie săpaţi şi daţi cu var, stâlpii de la gard ar mai trebui schimbaţi şamd, samd. Dacă aş vrea să stau în casă toată ziua aş putea căci câte o carte se mai găseşte prin bibliotecă, dacă preferi printul, sau pe net de-ţi place digitalul. Seara un film pe HBO GO sau de pe You tube. Televizor nu avem de peste 20 de ani, din vremea când şi eu şi soţia ne făceam doctoratele şi am ajuns la concluzia că este mai înţelept să renunţam la acest drog. Dar este o iluzie, am scăpat de televiziune şi am dat de internet, din lac în puţ! Ziua trece repede, chiar prea repede şi seara realizez că nu am făcut mare lucru. Abia îmi mai aduc aminte de vremea când ieşeam zilnic în oraş, parcă este dintr-o altă viaţă; şi ar fi posibil să fie…

Te imbraci altfel sau la fel in fiecare zi, te fardezi, iti aranjezi parul, unghiile, barba?

Cât depre îmbrăcăminte, eu nu dau doi bani pe ea aşa că de obicei sunt destul de neîngrijit la capitolul acesta. Iar acum e chiar mai rău. Şi totuşi, acum s-a schimbat ceva. Înainte de epidemie, erau hainele de oraş şi hainele de acasă, care erau şi de interior şi de exterior, de curte. Ei bine, după ultimele recomandări ale OMS şi ale autorităţilor sanitare aplicăm şi noi regula magică care ne spune că hainele de interior se folosesc în interior şi cele de exterior, o să ghiciţi… în exterior. Acum îmi schimb hainele când intru în casă. Iar când ies în oraş hainele folosite în Gomora epidemică stau apoi o săptămână în maşină spre exorcizare şi purificare. Cumpărăturile le facem la supermarketurile din oraş, cum am spus, o dată pe lună. La mijlocul lui martie, imediat după ce s-a intrat în izolare, am fost la cumpărături şi ne-am făcut provizii. Atunci îmi era şi ruşine să umplu cosul prea tare, nu voiam să par unul din ăla care îşi iau făină pentru o viaţă. Aşa că nu am luat şi… am mâncat mămăligă, multă mămăligă. Evident, aş fi putut să cumpăr pâine de la magazinul local, dar evit să ies în sat în perioada aceasta pentru simplul motiv că aici izolarea socială şi măsurile de prevenţie sunt vorbe în vânt. Aici oamenii socializează exact ca şi înainte de epidemie, sau altfel spus epidemia nu există pentru ei, e o poveste de la televizor. Din fericire, până acum nimeni din sat, după câte ştiu eu, nu a fost infectat. Dar când o să fie un caz, şi bănuiesc că asta e o chestiune de timp, într-o săptămână jumătate satul o să aibă boala. Dar să revin la cumpărături. A doua oară am ieşit la câteva zile după Paşti. Nu am vrut să mergem înainte căci ştiam că o să fie magazinele pline. Aşa că dis de dimineţă, a treia sau a patra zi după Învierea Domnului, ne-am pus în maşină şi am făcut cumpărături fără remuşcări. Trei magazine, cinci coşuri pline ochi cu toate bunătăţile alimentare ale societăţii de consum, Dumnezeu s-o binecuvânteze! Şi cu toate astea, în aceste două luni nu ne-am îngrăşat, nici eu nici soţia, ba chiar am dat jos câteva kilograme! O fi mămăliga de vină, poate. Cum Paştele ne-a prins fără mari provizii, masa festivă numai festivă nu a fost: a lipsit cozonacul minunat cu care Ena ne răsfaţă de Sărbători; ouăle roşii au fost tăiate din meniu şi a rămas doar o ciorbă de legume cu câteva bucăţele de carne de vită. Cum noi am ţinut postul anul acesta, vita a fost magică! Ca norocul, am avut un vin roşu minunat. Masa festivă, cu tot tacâmul, s-a reportat până la 1 Mai. Cât despre activităţi de întreţinere fizică, eu sunt de modă veche şi nu fac nimic din ceea ce modernitatea ne recomandă pentru o viaţă veşnică în tinereţe şi sănătate. Dar, totuşi, fac şi îmi place să fac, o mulţime de lucruri utile cum ar fi spartul lemnelor, cositul cu cositoarea mecanică, săpatul legumelor şi altele asemenea care bănuiesc că suplinesc măcar parţial ceea ce alţii fac doar pentru sănătatea şi viaţa lor veşnică. Suflet Cum privesti casa, peretii, mobile, ferestrele, soarele si stelele, accesoriile din casa? Cum ii simti pe membrii familiei, vorbesti cu ei, petreceti timp impreuna (daca locuiesti cu ei)…daca nu vorbesti des la telefon, te gandesti la ei, iti lipsesc? Daca ai copii…cum e sa fiti impreuna atata timp? Prietenii/iubitii, iubitele sunt mai aproape sentimental in zilelel astea? Mă întrebi de ale sufletului şi nu pot să îţi spun decât că din punctul acesta de vedere, epidemia nu a schimbat nimic. Sunt tot eu şi Ena, noi şi restul lumii. Acum da, poate vorbesc puţin mai mult la telefon căci nu mă mai văd cu nimeni, dar nu pot spune că îmi lipseşte. Nici înainte nu aveam o reţea socială prea extinsă: câţiva prieteni, câţiva colegi, cam atât. Sunt destul de asocial de felul meu aşa că nu mă afectează prea tare izolarea socială.

Moartea?

Ce lucru mare! Acum nu o văd în nici un fel, am văzut-o mai demult, sau am crezut că am văzut-o căci nu era acolo. Şi atunci m-a paralizat, nu mă puteam gândi la nimic altceva, e terifiant. Atunci am înţeles ce va să zică o moarte frumoasă – o moarte în somn, adică o moarte fără conştiinţa morţii. E mult mai greu de gestionat iminenţa morţii proprii sau a celor apropiaţi, decât moartea în sine. Acum avem, vreau să zic la nivel colectiv, o acută conştiinţă a morţii fără a avea prea multă moarte şi asta e teribil din punct de vedere psihologic! Eu personal nu am această angoasă pentru că nu sunt bolnav; o s-o capăt dacă mă voi îmbolnăvi. Dar am trecut deja de 50 de ani, am avut parte de morţi în familie, o bună parte din profesorii mei de la universitate au murit: mai întâi Pompiliu Teodor, apoi Nicoale Bocşan iar acum aproape că nu e an în care să nu mai moară câte unul dintre dascăliii mei. Anul acesta a murit şi Vintilă Mihăilescu… Ce pot să spun? Tot mai mulţi oameni care te-au format, care te-au făcut ceea ce eşti, pur şi simplu dispar. Ce poate fi mai trist? Şi o dată cu dispariţia lor, realizezi tot mai acut condiţia ta de muritor… e tulburător; moarte se insinuează zi după zi, tăcut, în viaţa ta. Alături de decăderea fizică şi mentală, acest sentiment al morţii celorlalţi care se infiltrează în tine, este cel mai cumplit lucru cu care te lupţi la bătrâneţe. Eu încep să le simt pe amândouă.

Cât despre viaţă?

E chiar şi mai greu de spus decât despre moarte. Viaţa există până nu mai există. Atât. Dar mai bine o las baltă până nu ma fac de râs. Credinţa nu m-a ajutat în nici un fel căci sunt ateu. Dacă aş fi fost credincios aş fi avut o viaţă mai uşoară, şi mai ales o moarte mai uşoară. Dar nu a fost să fie. Pe de o parte sunt invidios pe credincioşii care pot să se consoleze cu Viaţa de Apoi, cu justiţia divină, cu un Dumnezeu iertător; dar pe de altă parte îi deplâng pe acei credincioşi care pot să creadă că linguriţa de la împărtăşanie nu poate să transmită boli sau că Harul Sfât pur şi simplu purifică de toate relele epidemice bisericile, preoţii şi enoriaşii. Nu ştiu cum nu reuşim să combinăm Credinţa cu Modernitatea căci eu cred că avem un deficit major de modernitate şi nu unul de credinţă. După 50 de ani viitorul nu îl mai vezi aşa de luminos. El există totuşi pentru încă 20 de ani şi dacă ai noroc chiar 30. În fapt călătoria din concediul pe anul acesta s-a anulat. Nici măcar nu apucasem să facem rezervările. Stăm acasă din păcate. Până acum măcar zece zile pe an puteam şi noi să evadăm din realitatea locală şi naţională care pot fi destul de apăsătoare după cum ştiţi; respiram şi noi un alt aer, vedeam alţi oameni şi alte locuri… era bine. N-a fost să fie. Atunci mă consolez că poate o să avansez în vara aceasta cu proiectele profesionale. Poate mai scriu un capitol sau două la cartea la care lucrez. Ar trebui dacă tot nu mergem nicăieri. Dar nu e sigur că o să reuşesc. Ar trebui să ies din bula media în care mă complac dacă vreau să fac ceva, dar din nou, nu ştiu dacă o să fiu în stare. Ar trebui să nu mai văd ştirile zilnic, ar trebui să mă retrag într-un fel din lumea asta nebună, să mă liniştesc, să citesc şi să scriu, ar trebui…

Ce este Covidul?

Eu nu sunt conspiraţionaist de felul meu şi în consecinţă cred că este un amărât de virus care îşi caută şi el un loc în lume, ca noi toţi. Locul lui în lume e în noi; ocazional îşi omoară gazda adică îşi taie creanga de sub picioare. Aceste greşeli de parcurs însă îi vor fi fatale pentru că oamenii nu uită şi nu iartă. Mai devreme sau mai târziu va ajunge în cărţile de istorie şi va fi folosit drept exemplu al unui eşec uman de proporţii dar, sper, şi al unui succes al ştiinţei medicale. Dintre toate speciile şi fiinţele pe care homo sapiens le-a şters de pe faţa pământului, cu voie sau fără de voie, de COVID-19 îmi pare cel mai puţin rău!

Negocierea regulilor anti-Covid?

Regulile de izolare au fost negociate tacit în familia noastră. Eu sunt mai lax, chiar indolent de felul meu şi nu îmi fac prea multe probleme. Ena, posesoare de astm bronşic, normal, este mai realistă şi nu e încântată să îşi asume riscuri inutile. Aşa că am respectat cu destul de mare stricteţe regulile de izolare. Noi nu suntem dintre aceia care au crezut că măsurile de izolare decretate de autorităţi au fost exagerate şi au fost luate împotriva drepturilor noastre imprescriptibile. După mine acestă teorie este o deformare uriaşă a realităţii, o manipulare grosolană, pentru simplul motiv că măsurile de izolare socială au fost decretate pentru ca noi, cu toţii, să putem beneficia de cel mai important drept al nostru – la viaţă!; cred deci că măsurile de până acum au fost corecte şi mai cred că până acum ne-au protejat. Din 15 mai încolo însă… Dumnezeu cu mila! Sunt foarte curios cum o să evolueze epidemia.