Vasile Ernu, Sălbaticii copii Dingo. Și Isus a zis: "mă scuzați nu există Rai”

Vasile Ernu, “Sălbaticii copii Dingo” este cartea descompunerii Rusiei cu patos, cu avânt, cu energie. Se înșală cine crede că după ce un Imperiu pică-n cap vine moartea, tăcerea, nimicul. Vasile Ernu redă urletele, foșgăiala Republicii Moldova în rupere de Rusia Comunistă. Oamenii sunt câinii Dingo, dresați să fie comuniști, apoi, trimiși în haos, în pustiu. Umblă turbați, abandonați de Dumnezeul comunismului: Rusia. Cartea lui Ernu explică cum Putin și Rusia de astăzi din Ucraina sunt și ei niște găini fără cap scheunând în pustiu. Domesticiți cu naționalism. Degenerați în război. Vasile Ernu, “Sălbaticii copii Dingo”, Premiul Observatorul Cultural pentru Memorialistică.

Vasile Ernu în “Sălbaticii copii Dingo” își scrie propria adolescență.

Adolescența sa se petrece cu ocazia căderii URSS. Anii 1980. Omul crește în ritm de rock. Lumea în jurul lui se prăbușește în ritm de rock. E ca-n muzica formației Кино (aici cu Спокойная ночь), des invocată în carte:

Ascultă muzica asta. Ce rock? Lungă letargie. “regimul? Era paralel cu noi; îl dispreţuiam profund, îl luam în derîdere, îl ignoram şi ne vedeam de „munca noas tră“: cum să umplem timpul care nu se mai termina.”

Adolescent fiind, simți muzica și lumea ca pe o făgăduință. Dar în jurul tău, ceilalți o simt ca moartea lumii lor.

Ambele tabere au dreptate. Și nu sunt singure. Bâlciul ăsta al deșertăciunilor poate fi o peltea dulce și lungă, muzică de fanfară în trena unei vedete:

Adolescentul își caută drumul, dar peste tot melanholia îi închide orizonturile.

Cartea lui Ernu descrie acest sfârșit de drum, al melancholie, a depresiei găinilor fără cap din jur. Adolescentul pică în hora aceasta a lupilor înfierbântați de depresie. Cu un Leburek și un chefir: “iar începe o nouă zi Şi pe străzi e un du-tevino. Soare, nu te lenevi. Ne-am trezit, începem chinul. Furnicarul e ocupat. Unul laba şi-a rupt, s-a întîmplat. Poate că s-a vindecat. iar dacă a murit, e păcat.”

Descompunerea comunismului începe cu melanholie.

Pentru adolescent nu este amintirea a ceva ce a pierdut. Or, Ernu trăiește melanholie, o stare socială de-a dreptul. Nu e confruntarea între făgăduință și melanholie. Melanholia nu are cum să se lupte, ea înconjoară, învăluie. Dă speranțe ca unui fluture prins în miere. Pot, pot să zbor, dar el este prins în capcana dulceții. Adolescentul n-a pierdut nimic, nu simte că a pierdut ceva, n-avea ce, dar toți în jur duc dorul unei tutele, unui Dumnezeu.

“o tristeţe ciudată mă urmărea. Aveam senzaţia că am pierdut ceva, dar nu ştiam ce. Toska era versiunea rusească a melancoliei. Dorul după ceva pierdut, pe care nu reuşeşti să-l identifici. Dar cea mai puternică senzaţie era aceea că istoria se oprise. Nu doar eu, ci toată lumea mea, a bunicilor şi părinţilor, toată ţara aceea cu istoria ei colosală, cu suferinţa ei imensă se oprise. Fuseserăm un fluviu care a venit peste istorie, eram pregătiţi să rupem orice dig, să zdrobim tot şi să refacem din temelii. Era atît de rapid, încît construiam baraje pentru a încetini cursul istoriei. Şi brusc, odată cu noi sau poate mai devreme, fluviul s-a oprit. Treptat, s-a trans format într-un lac tihnit, care nu mai curgea spre nicăieri. Doar timpul băltea. Şi istoria s-a oprit – pentru totdeauna. iar acum se oprea şi timpul.”

Adolescentul și idealurile vârstei sunt între zidurile depresiei generale. Cartea descrie această foșgăială a unor găini fără cap.

Vasile Ernu e când adolescent, când filosof, când analist social. Schimbă registrele. Așa, în fel și chip, ne bagă cu capul în butoiul cu melancolie. E, pe cuvântul meu, îngrozitor. Nu te scapă nimeni. El de bine de rău face alianțe cu Liude care știu ce să facă cu kapelnițele goale, fete bandite ca Sonia, cu generoase frigotehniste, dar pe tine, cititor, nu te scapă nimeni de melanholie, de depresie, de ceva ce n-ai trăit dar care te apucă, te prinde, te sufocă. Cartea asta te sufocă și pentru că-ți arată marasmul din care Putin astăzi a inventat salvarea sa și a Rosiei decăzute. Sigur, Ernu nu intră în astfel de detalii, dar mie nu putea să nu-mi treacă prin cap așa ceva. Rusia. Cartea lui Ernu explică cum Putin și Rusia de astăzi din Ucraina sunt și ei niște găini fără cap scheunând în pustiu. Domesticiți cu naționalism. Degenerați în război.

“Perestroika asta a însemnat: o formă accelerată de abandon al puterii. Acceleraţia e ca un drog: să nu simţi durerea. De partea puterii nu a mai rămas nimeni: tronul era gol. A ieşit ţarul cu sfetnicii săi şi ne-a spus: „Tovarăşi, ne scuzaţi. Totul a fost o farsă, o minciună. Am greşit. De 70 de ani noi de fapt trăim o mare minciună. Dragilor, vă anunţăm că aţi luptat cu voi înşivă: aţi murit degeaba, aţi omorît degeaba, aţi îndurat o suferinţă teribilă degeaba. Tot entuziasmul şi toată suferinţa voastră au fost în zadar. Sacrificiul vostru a fost în zadar. viaţa bunicilor, viaţa părinţilor şi viaţa voastră au fost irosite în zadar. Tot ce aţi construit nu contează: a fost în zadar. Ne scuzaţi, noi ne retragem. Acum fiecare e pe cont propriu; noi nu mai sîntem împreună. Nu mai există nimic care să ne ţină împreună: ideea a murit, viaţa socială a murit, partidul a murit, ţara a murit, totul s-a năruit. Probabil voi mai sînteţi vii. Aveţi grijă de voi“.

Acest act de abandon total a fost o tragedie primită cu mult entuziasm, ca o mare victorie. Nimeni nu ştia ce se va întîmpla. Era un motiv de mare chef. Şi a început abando nul accelerat: toţi am intrat întrun soi de delir politic şi de mistică socială. E ca şi cum iisus Hristos ar apărea în faţa creştinilor, a celor care cred de mii de ani, şi le-ar spune: „Fraţi şi surori, iertaţi-mă. Toate lucrurile în care aţi crezut voi au fost o minciună, o farsă. Nu există nici o viaţă de apoi, nici un rai.”

Ce urmează după ce ești domesticit? După ce ți se ia Raiul?

“Nu există nimic mai trist decît un animal domestic. Animalul domestic dresat este întruchiparea celei mai adînci tristeţi. Cîtă tristeţe la animalele de circ! Animalul domesticit şi dresat nu este decît o jucărie vie, un instrument viu pentru om. Atît. omul civilizat nu omoară direct pentru hrană, ci domesticeşte şi supune totul. violenţa civilizată? orgoliul suprem al stăpînului, lui i se cuvine totul. oare? violenţa civilizată nu este decît un abator imens care are la capătul liniei de producţie un supermarket cu o vitrină strălucitoare unde plătim pentru această violenţă frumos ambalată. Animalul domestic e trist, iar acum nici măcar nu mai poate fi sălbăticit din nou. Pentru că nu mai există natură; şi ea a fost transformată definitiv într-un tur turistic, într-un cîmp agricol pentru culturi intensive sau întrun program Tv. mai avem doar un simulacru grav bolnav pe care omul îl comercializează.”