VIDEO INTERVIU ​Damian Drăghici, cerșetor în Grecia, artist de premiu Grammy în SUA: ”Am câștigat mulți bani parfumați. Tot ce am făcut în viață a fost datorită ADHD – ului”

A început să cânte când nu știa foarte bine să vorbească. Apoi, a încercat aproape toate instrumentele, pe care le-a abandonat ”datorită ADHD-ului” dar a rămas fidel naiului.

De doi ani, se îmbracă doar în negru, cu aceleași haine, după modelul lui Elon Musk sau Mark Zuckerberg. Într-un interviu pentru Hotnews, Damian Drăghici și-a amintit, cu umor, cum le dădea șpagă profesorilor pentru a trece clasa și cum a fugit în țară, după ce ajunsese pe lista neagră a artiștilor.

.

O întâmplare m-a făcut să am frică de scenă

”Aveam zece ani când m-am dus cu mama, Dumnezeu să o ierte (bunică-mea care m-a crescut, de fapt) la ”Cântarea României”. Eram îmbrăcat într-un costum de catifea, aveam zece si aveam papion roșu. M-am urcat pe scenă, am cântat – era pe scenă unchiul meu, Dumnezeu să îl ierte, cu pianul. Și…am făcut pe mine. Din toate punctele de vedere, ambele… si știu de ce atunci când mă urcam pe scenă – deși păream un individ putenic, aveam nevoie de un pahar sau de o sticlă de whisky. A fost momentul în care am început să am o relație nașpa cu scena. Totdeauna, mi-am pus întrebarea: de ce am o problemă pe scenă când mă urc, nu erau emoții, era doar o fază ciudată și nu puteam să înțeleg ce mi se întâmplă. Sunt studii făcute care arată că 98 % dintre oameni au frica de a vorbi în public. Eu la asta sunt ok, sută la sută. Și mă întrebam: dacă nu am frica asta, cum să am o problemă cu muzica? Și nu puteam, cumva, să aflu de ce. Și abia recent, mi-am adus aminte de întâmplarea asta și mi-am dat seama de ce.

Împlinesc 50 de ani, pe 31 martie, anul acesta. Mulți oameni îmi spun că pănă acum am făcut destule, eu mă uit în urmă și îmi dau seama că nu am făcut nimic. Nu este evident că am ADHD? Îmi zboară mintea în continuu..am început să cânt la țambal la 3 ani și ”datorită” ADHD –ului m-am lăsat după vreo șase luni de zile, m-am apucat de pian, iarăși m-am lăsat, m-am apucat de bass, iarăși m-am lăsat, de tobe, iarăși m-am lăsat. Cred că și de nai m-aș fi lăsat dacă nu s-ar fi întâmplat un mic incident la ansamblul UTC –ului: am cântat greșit și m-au făcut băieții să mă simt prost, iar asta m-a motivate să studiez. Dar nu a fost motivația potrivită, nu a fost din dragoste, ci a fost doar ambiție.

Tot ce am făcut în viața mea am făcut datorită ADHD-ului, nu este de fapt o boală, o tulburare de personalitate, ci înseamnă că în momentul acela nu ești acolo, nu esti prezent, ți-ai dori să fii în altă parte, pentru că ți-ai făcut alte filme. S-a întâmplat ceva în copilărie, o traumă… asta e explicația științifică, cu toate că nu sunt terapeut, deși mi-ar fi plăcut sau mă bate gândul…

Am aceleași haine negre de doi ani de zile, așa nu îmi încarc mintea

”Port aceleași haine de doi ani de zile, am doar 5 tricouri și 2-3 pantaloni, aceeași culoare: negru. E mai ușor să iei decizii, nu îți mai bați capul cu ce să te îmbraci, nu îți mai încarci mintea cu alte lucruri. Am văzut asta la Mark Zuckerberg, Barack Obama, Elon Musk și la Steve Jobs. S-a făcut un studiu și s-a constat că este bine să nu îți mai încarci mintea cu te îmbraci și cu ce mănânci, pentru că ai de luat alte decizii și atunci ai mintea mult mai liberă. Este un lucru foarte fain, dimineață am făcut un duș și m-am îmbracat repede, nu ai altă alegere decât astea două.

Țin post, nu mai beau și nu mai fumez nimic

”Posturile m-au ajutat să îmi dau seama cât de puternic sunt, nu mai fumez nimic, nu mai beau…am început să tai din lucrurile cu care încercam să îmi umplu acel gol și, odată ce tai din astea, ajungi să te pui față în față cu golul acela și să te doară. Și te întrebi cât poți să reziști cu golul asta, ia să vedem…cât poți să reziști? Până când începi să dai ușor – ușor la o parte câte o foaie de ceapă și să încerci să îți dai seama de unde vine golul ăsta, de unde vine trauma aceasta, ce te-a deranjat atât de mult în copilărie încât ai avut nevoie de toate aceste lucruri din exterior…

De la copilărie ni se trage totul, în bine sau în rău. Noi toți suntem niște copii mici, în corpuri mari. Sunt doar două frici pe care noi le avem când venim pe lume – frica de zgomot și frica de a cădea. În rest, orice altă frică ne este indusă de cineva: mama, tată, unchi, verișor, mătusă, bunică, etc.

În primii doi ani, suntem ca o sugativă: avem emoții, iar nivelul la care funcționăm este nivel de geniu. S-a făcut un studiu la Harward, care arată că până la vârsta de 5 ani, capacitatea noastră de geniu este până la 98 la sută, până la 9 ani – 70 %, până la 12 ani – 50%, până la 18 ani – 30 % și până la 22 de ani, când termini facultatea – 2%.”

Dădeam șpagă profesorilor ca să trec clasa

”Pe la vârsta de 14 ani, începusem să dau șpăgi singur pe la profesori – o pungă de cafea sau un cartuș de țigări, ca să trec clasa. Dar ce căutam eu în clasa aia de fizică, pentru că nu îmi aduc aminte nimic…singurul lucru pe care am putut să îl fac, pentru că era ritmic, era că îi număram profesorului ticul pe care îl avea. Și îi ziceam: 144! 170! 135! Îi venea să mă ucidă. Asta era de la tobe, că știam să număr. Dar profesorul nu vedea asta ca pe un talent al meu. De fapt, eu nu număram intenționat lucrul ăsta, dar îmi era mie cel mai facil. Profesorul ar fi trebuit să spună: băi, ăsta sau e bun la numărat, sau trebuie să se ducă să facă altceva decât să facă fizică. Nu mă lăsa repetent, pentru eu câștigam ”Cântarea României” și zicea: ”Ăsta o să ajungă bun, e bine pentru țară!”. Era pe timpul comunismului…

Am dat mită personal profesorilor, pentru că era mama bolnavă și nu putea să vină la școală. Îi ziceam: ”Lasă, mamă, că am venit de la nuntă, am luat cartușul de Kent, îl puneam în pungă și îi spuneam: domn profesor, vă mulțumesc frumos…era ceva normal, să spună cineva că nu a dat mită pe timpul lui Ceaușescu. Kentul meu era o nimica toată, pentru că aveam colegi care veneau cu găini, carne, ouă. Eu dădeam Kent că eram interesat să iau nota 5, dar dacă aduceai un porc, luai zece pe linie! La 18 ani am terminat liceul, am scăpat de șpăgi!

Am fugit din țară, dacă spuneam acasă, țiganca ar fi făcut infarct

”Când aveam 15 ani, trebuia să plec in Danemarca, cu ansamblul studenților. Dar unchiul meu, Damian Luca, fugise din țară și atunci eram pe lista neagră. Elena Ceaușescu era cea care dădea viză pentru artiști. Era pe listă toata familia. În 1985, nu mi s-a dat viză nici pentru Danemarca, in 1986 nici pentru Italia și atunci am luat eu decizia să fug. Am luat trenul spre Timișoara, apoi spre Drobeta Turnu Severin, spre Iugoslavia.

Acasă, nu le-am spus nimic părinților. La cât de fricoasă era țiganca, ar fi făcut un infract. Așa măcar, făcea infarctul când ajungeam acolo. Am ajuns în Iugoslavia, am mers pe jos pe timp de noapte pentru că știam că dacă te prindeau ăștia, te dau înapoi pentru trei vagoane de grâu. Am ajuns în Grecia și primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot naiul și să cânt pe la mese. Și am continuat așa, era cerșit pentru că eu cântam pe la mese ca să câștig un ban. Am stat un an de zile ca cerșetor de bază, profesionist. Atunci, m-am căsătorit și am făcut și un copil. Fata mea are 27 de ani, seamănă fizic cu mine, e un copil bun, liniștit”

Viața în Grecia: câștigam bani parfumați, dar nu eram fericit

”În Grecia, eram într-o căutare artistică, știam că pot să fiu mai mult decât un muzicant într-o cârciumă. Ajunsesem să fiu exact ce auzem de la familia mea: ”Mamă, ce mișto e să cânți într-o cârciumă în străinătate, câștigi bani frumoși, parfumați, cânți la nunți, ești bine, ești respectat. Și ajunsesem să fac asta, în 1994 câștigam aproape zece mii de dolari pe lună. Câștigam o grămadă de bani, dar nu eram fericit. Nu asta era ideea, voiam să fiu undeva unde lumea să asculte ce cânt eu, nu voiam ca eu să cânt și lumea să mănânce sau să danseze. Cred că acolo s-a făcut un declic, nu vreau să fiu un lăutar, un individ care cântă într-o cârciumă, voiam să fiu un artist. Și apoi am vrut să plec în America.

Nu aveam bani pentru Berkeley, credeam că aveai nevoie de milioane ca să ajungi acolo.”Tu, un țigan nu o să ajungi niciodată acolo”, îmi spuneau niște colegi de-ai mei. Dar asta e…”spune-mi cine sunt cei cinci din jurul tău și îți voi spune viitorul tău peste cinci ani”. Și mi-am deschis o cârciumă ca să străng banii pentru America, dar am dat faliment și am muncit alți doi ani să achit datoriile. Între timp, am aflat ca Berkeley vine cu o echipă la Atena să recruteze talente, am dat examen și am câștigat o bursă integrală”

Când am luat viza americană, am plâns o oră în fața Ambasadei

”America era un vis pentru mine, când am luat viza am stat o oră în fața Ambasadei Americii și am plâns. Era un plâns de fericire, dar îmbinat și cu durere, așa de înfocat eram de visul ăsta. Trecuseră șapte ani de când plecasem din România. De atunci, de acum 20 de ani, nu am mai plâns până când mi s-a născut băiatul. Am ajuns în America, mi s-au împlint mai multe vise, să colaborez cu muzicieni, să termin Berkeley..să cânt jazz la nai, să înregistrez albume. Dar mi-am dat seama undeva că este o problemă – după fiecare succes pe care îl realizam, imediat eram nefericit. Și mi-am dat seama că e o problemă cronică, de fapt nu îl fac din motivul potrivit. Abia atunci am început să fiu conștient – analiza asta durat 15-20 de ani, după discuții cu terapeuți, ca să aflu exact care era problema.

Pentru mine, America a fost doar succes artistic. Atât. Apoi m-am întors în România și am făcut Damian Brothers și am lăsat viața să mă conducă pe mine. În America, eu îmi conduceam viața. Chiar dacă nu o să înțeleagă toată lumea ce spun, dar să știți că odată ce ai lucrat în America, orice ai face după aceea, ți se pare un compromis, pentru că acolo este atât de ridicat nivelul încât ai impresia că totul e o joacă. De fapt, tot ce fac în ultimul an este o joacă..!

Pe 31 martie, chiar în ziua în care împlinește 50 de ani, Damian Drăghici va susține un concert aniversar, la Sala Palatului, intitulat ”Mulțumesc”. Pe scenă va urca trupa sa, „Damian & Brothers”, nume celebre romanesti, dar si invitati speciali din afara tării.