​VIDEO INTERVIU "Noaptea târziu": Oamenii descoperă până la urmă puterea cuvintelor în momentele dificile. Când vezi că nu mai poți, când se întâmplă ceva rău, nu mai poți să dai cu un emoticon

“Noaptea târziu” înseamnă satiră socială, înseamnă cuvinte, experiență, imaginație. Interviul cu Emi, Cuza și Cucu este un exercițiu de stil despre nevoia de cuvinte, despre nevoia de a gândi prin cuvinte. Este un interviu anti-emoticon, împotriva gândirii automatizate care ne imprimă prejudecăți, ne aruncă în conflicte și anxietate.

Reporter: Cum stați cu cuvintele? Câte cuvinte ați tot adunat în viața voastră?

Cuza: Mamă. Vorbim despre masa vocabularului. Cred că cuvintele sau aranjarea de cuvinte într-o ordine cât să fie logică sau de cele mai multe ori amuzante e un lucru care ne definește pe noi ca și grup pentru că, Doamne ajută, cu asta ne câștigăm pâinea. Acum vorbind individual cred că cele mai multe cuvinte dintre noi le are Cucu pentru că ele absolvent de Litere și n-ai cum altfel. Următorul cred că sunt eu că am făcut medicină și citeam mult și a trebuit să învăț cuvinte și cel mai slab dintre noi e profesorul de sport.

Cucu: El are trei facultăți.

Cuza: Da el e „deșteptul” familiei. Am zis-o de foarte multe ori, el este singurul cu două module psiho pedagogice, masterat. Când se pun la masa de Crăciun, îl aplaudă.

Dar v-au ajutat la ceva bun aceste cuvinte?

Cuza: Într-adevăr cuvintele m-au ajutat pentru că am avut o perioadă în care jucam mima și serios și ne făcusem noi o gașcă foarte tare și trebuia să învățăm minim 20 de neologisme pe care trebuia să le spunem echipei adverse să le mimeze, să fie foarte greu. Deci aici într un mod amuzant m-au ajutat foarte mult cuvintele și realist vorbind cred că e unul dintre cele mai de preț daruri ale noastre ca și grup „Noaptea târziu”, de la interacțiunea socială de zi cu zi până la ce facem noi pe internet. Greu să ne gândim fără o masă a vocabularului dezvoltată.

E interesant ce spuneți. Astăzi lumea e a emoticoanelor.

Cuza: Mie mi se pare foarte tare că au apărut „emoticoane” pentru că într-o oarecare măsură un emoticon reprezintă mai multe cuvinte. Eu de multe ori fac o asociere între ele și emoticoanele mi se par hieroglifele de pe vremea egiptenilor. Mi se pare foarte tare chestia asta. Într-adevăr ne scutesc de foarte multe, de efortul de a tasta, să spunem, dar un emoticon nu poate exprima ce exprimă un cuvânt în adevăratul sens al cuvântului.

De ce nu vă strâmbați în emoticoane decât să înșirați atâtea cuvinte?

Emi: Da asta doar în mediul virtual se poate, pentru că în interacțiunea om cu om, face to face. Eu sunt old school. Eu folosesc foarte mult cuvintele. Ele eu au o energie. Și eu încă folosesc cuvintele foarte mult față de emoticoane.

Cuza: Din punctul meu de vedere un cuvânt nu e lipsit de încărcătură și atunci când spui ceva cuvântul vine clar cu un pachet energetic în spate cum sunt cuvintele astea „te iubesc”, „te urăsc”, extremele. Fiecare cuvânt are o intenție, fiecare cuvânt are imprimată o anumită energie în el.

Cucu: Emoticonul nu are identitate, n-are substanță. Uite un emoji cum ar fi îmbrățișarea. S-a demonstrat științific că îmbrățișarea este un gest foarte puternic și printr-un emoticon nu ai cum să exprimi această energie, nu poți să transmiți celuilalt feelingul ăla pe care tu îl ai.

Sunteți old school.

Emi: Noi încercăm să ne păstrăm identitatea. Noi oricum de foarte multe ori încurajăm oamenii să interacționeze și real să nu petreacă timp doar virtual, să facă sport.

Cuza: Eu nu aș anula nici cuvintele, nici emoticoanele. Mie mi se pare că în 2020 și generația noastră și cei care au venit după noi pot să le împletească foarte bine. Să întărească ceea ce vor să spună în scris mai ales, cu emoticoane. De exemplu, când cineva glumește. Dacă pui un emoticon „râs” din start, îl faci pe celălalt să înțeleagă mai bine, pentru că nu există intonație, nu există mimică facială în scris. Dar chiar asta e greu, nu?!, să împletești cuvintele cu emoticoanele.

Tot mai multă lume mimează, uită cuvintele. Gesticulează.

Cuza: Mi se par niște gesturi goale. Am întâlnit oameni care în loc „te iubesc” desenează inimioara în aer. Personal cred că niciunul dintre noi nu a făcut-o decât vreodată în mod ironic, dar niciodată nici de drag și nici serios. Nu știu ce să zic. Probabil pleacă dintr-o altă percepție a lucrurilor. Probabil și din comoditate, probabil și dintr-o frică de a spune. Cuvintele te implică.

Nu mai vor să se implice.

Cuza: Am o teorie. Nici nu știm ce e bine sau rău. Și noi am fost răi pentru generațiile anterioare și de fiecare dată diferența de generații creează un mic conflict sau diferențe de puncte de vedere. Probabil e rău din punctul meu de vedere, al generației mele să nu te implici. Dar pentru generația emoticon o fi bine.

Ascult muzica voastră. Uite „Copt de răcit”

Implicarea înseamnă satiră, umor, neimplicarea este mai aproape de cinism. Umorul vostru aduce o poveste. Cinismul mai degrabă ne golește de orice poveste.

Cuza: La un moment dat un comedian mare din România a spus o chestie foarte tare: Moartea comediei este GIF ul amuzant. Totul redus. Redus la un simplu calup repetitiv care face o mică cioacă.

Cucu: După aia au venit vine-urile și tot așa scurtarea video urilor, a esenței și poveștii. Și toate astea au schimbat comportamentele, oamenii au descoperit că nu mai au răbdare să stea să se uite mai mult de două minute.

Cuza: Un emoticon este extrem de interpretabil. Un emoticon poate înlocui chiar fraze. Fraze care conțin foarte multe mesaje foarte multe sentimente, care cumva pot să dezvolte o relație. Una e să-i trimiți persoanei de lângă tine, prietenului, iubitei, să-i trimiți un mesaj mai detaliat în care să te justifici, să-i spui ceva omul ăla să rămână. Alta este să pui o față galbenă cu două inimioare. Și de aici el trebuie să interpreteze ce ai vrut sa spui. Ai un sentiment pozitiv, da?

Emi: Noi suntem foarte asumați. Pentru că noi cântăm povești trăite de noi sau văzute de noi. Cu emoticoane și cuvintele… Cred că asumarea se face din ce în ce mai greu în ziua de azi.

Ce înseamnă să-ți asumi?

Emi: Unii nu mai vor experiențe. Asumarea ține de maturitate foarte mult. Și de felul în care ești crescut ca și om. Nu știu se întâmplă ceva. Noi suntem într-un fel.

Cuza: Diferența între cuvânt și emoticon, aș face o glumă, mie mi se pare ca diferența dintre oltean și ardelean. Olteanul care merge la cafea și ardeleanul care merge la cafă, la facultă.

Aveți „Youtubăr”.

Aveți bucata cu vânzarea mașinii.

Enumerați acolo bolile-rănile unor astfel de excese. Și de fiecare dată, deși sunt atenționări, personajele rămân cu obsesiile lor.

Cuza: Cumva noi prin „noaptea târziu” spunem că facem satiră socială. Mesajele noastre spun: Așa NU!, dar cine vrea să-l înțeleagă bine, cine nu, îl vede doar ca pe un emoticon. Nu putem să facem mai mult, nu ne apucăm noi de educație. Am identificat, de exemplu, niște probleme în mediul online și răspândite de creatorii de conținut. E o lipsă de responsabilitate acolo. Dece? Pentru că publicul tânăr care consumă așa ceva este foarte fragil, în formare, iar conținutul nu de puține ori imprimă lucruri denaturate.

Formularea satirică presupune o anumită greutate a cuvintelor.

Cuza: O construcție umoristică e o clădire cu tot, absolut pereți, geamuri, uși în interior, totul e construit. Și un emoticon e doar un schelet. E o structură fragilă și interpretabilă.

Și ce presupune asta, că rămâi cu emoticonul, cu scheletul?

Emi: Când rămâi doar cu scheletul presupune că există o generație emoticon care reduce totul la o schemă. Cuvintele de aceea vorbesc de experiențe trăite, dau și imaginație. EMOTICON ul nu știu ce imaginație aduce, dar ea este cu mult mai săracă, redusă masiv.

Eroarea de a-ti abandona copiii în fața computerului.

Cuza: Noi am avut șansa să ne naștem într-o anumită generație, în care totul s-a bazat pe experiențe. Experiența furniza cuvinte și puteai să îmbraci cuvintele cu experiențe. Părinții noștri au fost foarte responsabili cu noi. Ne-au dat la școli bune.

Cucu: Exact cum a spus și colegul meu într-adevăr noi putem să spunem că suntem printre puținii norocoși din generația noastră. Pentru că situația era gravă, cu copii care într adevăr aveau părinții plecați la muncă. Noi am crescut cu ambii părinți lângă noi. Noi petrecem mult timp afară, facem parte din generația care s-a jucat în fața blocului, nu la calculator.

Emi: Azi foarte mulți copii cresc cu ambii părinți, dar care nu se ocupă de ei. Le pun o tabletă sau un laptop în față și asta-i tot. Și efectiv îi lasă să se autoeduce de la o vârstă foarte fragedă ceea ce mi se pare aiurea.

Practic cum ați devenit animale de pradă pe internet?

Emi: „Rușinea” mea este că nu sunt un fan al tehnologiei.

Cuza: Eu am avut norocul să iau calculator de la bun început. Tatăl meu e un pasionat de calculatoare și înainte să avem noi primul computer acasă diverși colegi de-ai lui și prieteni veneau să repare calculatorul și eu stăteam lângă el pentru că era ceva nou. Fiind copil eram atras de lucrurile alea, nu le văzusem sau auzisem de ele, sau erau doar în cluburile de calculatoare unde eu la vârsta aia nu aveam acces. Și am învățat calculatorul de la ce înseamnă hard-ul până la ce înseamnă softul, cum se instalează un Windows. Când am avut primul calculator în casă nu erau aplicații, nu erau platforme de socializare. Informația era puțină. Chiar dacă aveam unii dintre noi Internet nu găseai atât de multe chestii, probabil pe vremea aia informația era foarte bine selectată. Cum zicea și Emi, un copil nu știe să facă diferența între bine și rău, între o informație utilă sau inutilă, între o informație falsă sau adevărată și cred că noi suntem norocoși că am luat calculatorul de la zero.

Cucu: Nu era o chestie să stai 20 de ore. Era mai tare să fugi cu mingea la subraț în curtea școlii pe vremea aceea decât să se stea la calculator.

Nu sunteți înnebuniți că urcă milionul de vizualizări?

Cuza: Suntem în industria asta vreau să zic. Dar noi folosim computerul în scop profesional.

Cucu: Nu ne-a acaparat cred eu pe niciunul dintre noi atât de mult încât să distrugă interacțiunea socială reală, să nu mai vrem să ieșim. Noi nu vedem cifrele cu vizualizările ca fiind niște cifre ci vedem în spatele cifrelor oamenii. Statisticile pentru noi nu-s cifre goale, ci oameni cu care am interacționat.

Când credeți că descoperă oamenii pana la urmă puterea cuvintelor?

Emi: Cred că în momentele dificile. Când vezi că nu mai poți, foloseti cuvintele, nu emoticoanele. Când vezi că nu-nțelegi, folosești cuvintele nu emoticoanele. Când se întâmplă ceva rău nu mai poți să dai cu un emoticon.

Cuza: Și faptul că nu se mai citesc cărți duce la o sărăcie a imaginației, a cuvintelor. Citești o carte îți imaginezi fiecare scenă și cum e vorba cartea bate filmul, deci e cel mai frumos film pe care pe care-l poți vedea într-adevăr. Nu vorbesc ca un împătimit de cărți, nu vreau să fiu ipocrit acum să spun că am o bibliotecă de 4.000 de cărți citite, dar mie mi se pare că oamenii au devenit din ce în ce mai leneși cumva.

Cucu: Sunt super rapizi să facă orice cât mai cât mai ușor, cât mai simplu. Nimeni pe social media nu spune că e trist sau cel puțin foarte puțin izolat și nu se mai uită nimeni la ei. Tristețea nu vinde.

Cuza: Ai impresia că toți oamenii sunt fericiți. Și când ai o problemă reală te gândești că nu cumva eu sunt defect și ăștia toți sunt bine. Cred că de aici pleacă toată problema.

Emi: Asta e o lume falsă pe net și în fruntea tuturor suntem noi creatorii de conținut, influencerii persoanele publice. Noi toți aceștia trebuie să ne asumăm că am făcut pact cu diavolul pot să spun între ghilimele. Pentru că știm foarte bine că nimeni nu ar vrea să urmărească un om cu probleme un om care se plânge. E mult mai ușor să arăți ce viață perfectă ai tu și cât de bine te simți în pielea ta și cu prietenii tăi, cu restaurantele tale.

Cuza: Tocmai de asta a pornit și a crescut foarte mult și consumul de chestii care chiar nu ne trebuiesc, chestii opulente etc.

Cum arată fericirea pentru voi?

Cucu: Fericirea pentru mine înseamnă să fiu împăcat cu tot ce fac în viața de zi cu zi și să fiu liniștit și împăcat eu cu mine dacă sunt eu.

Cuza: Prea complex este și nu sunt un om care să spună fericirea pentru mine înseamnă o nevastă, doi copii și o casă la malul lacului. Fericirea înseamnă mult, înseamnă împlinire profesională, înseamnă să fiu împăcat cu ce fac. Profesional înseamnă să am încredere în mine înseamnă să am încredere în oamenii din jurul meu să petrec timp de calitate cu persoanele din jurul meu să fiu împlinit pe plan personal așa cum am fost eu crescut. Căutarea fericirii poate ajunge să fie nefericire.

Emi: Pentru mine fericirea înseamnă împlinire și liniște. Liniștea înseamnă împăcarea înseamnă tot ceea ce tu îți dorești în sinea ta. Și te ține acolo efectiv.

Cucu: Cred că liniștea pleacă din acceptare atunci când accepți oamenii că sunt diferiți că situațiile pot fi și pozitive și negative, fericite sau triste, atunci ești liniștit. Până atunci dacă nu reușești să accepți lucrul ăsta nu ai cum să ai strop de liniște pentru că orice te va deranja, de la persoane la situații la întâmplare etc.

Puterea cuvintelor descoperite în momentele dificile