Vintila Mihailescu: Noi inca avem jumatate din populatie la sat, iar cealalta jumatate si-a facut educatia financiara la cozile la lapte – VIDEOinterviu despre educatia financiara
Avalansa de taxe, impozite, reforme fiscale, de cash/plati online, imprumuturi, investii. De acord, dar hai sa vedem cat de educati financiar suntem noi, romanii, ca sa intelegem cu adevarat ce ni se intampla. Intr-o serie de VIDEOinterviuri, marca Perspektiva, dezbatem aceasta simpla intrebare cu personalitati din varii domenii, de la antropologie la finante. Vedeti astazi prima parte a interviului cu profesorul de antropologie Vintila Mihailescu. Prima lectie despre valoarea banului o inveti acasa. Iar principiul antropologului care te tine departe de tentatii este: “Dacă ai, ai, dacă nu, nu ai și cu asta basta”.
Dacă aveam, aveam, dacă nu, nu aveam și cu asta basta. Poate să sune oricât de paradoxal, poate chiar ipocrit, dar pe bune, așa e!
Reporter: Un profesor de antropologie știe destule ca sa se fereasca si sa investeasca. Știe istorie. Stie semnificatii si reactii ale omului, in general, cand vede bani. Au folosit toate astea omului Mihailescu in viata, in fata tentațiilor tranziției?
Vintilă Mihăilescu: Nu mi-am pus niciodată întrebarea. Se pare că m-am descurcat rezonabil. Dacă mă gândesc retrospectiv, aș fi putut acum să fiu milionar. Fratele meu, care este acum în Germania, era atunci, în 1990, în Elveția, era în grupul de la Helsinki, a venit cu o groază de ajutoare, mi-a trimis și mie personal, de pildă, două dubițe Volkswagen. M-am întrebat: ce fac eu cu ele? Au rămas pe stradă vreo două săptămâni, în a treia săptămână nu mai aveau motor, pentru că au venit unii, au văzut că au motor și au luat motorul. Ei știau ce să facă cu el, s-au descurcat mai bine; eu am rămas cu fiarele vechi. Mi-am zis: care vine, îi dau eu un ban, numai să-mi ia dubițele astea de-aici. La capitolul ăsta, e clar, nu am stofă de capitalist.
Pe de altă parte, evident că anumite lucruri de supraviețuire le-am învățat, dar e o formulă de-asta, un fel de semi-banc pus răutăcios pe seama „filosofului bulgar”: “Ce e, e; ce nu e, nu e; asta e!” Așa și la mine, dacă aveam, aveam, dacă nu, nu aveam și cu asta basta. Poate să sune oricât de paradoxal, poate chiar ipocrit, dar pe bune, așa e! Niciodată nu am știut câți bani aveam. Au fost și perioade în care chiar nu aveam bani: ce nu e, nu e…
Jocul de-a banu’ se-nvata in familie
Reporter: Lucrurile astea de unde veneau? Perioada comunistă nu a perfectat membrilor societatii abilitatea financiară. De unde au venit regulile care l-au ținut pe profesor în echilibru?
Vintilă Mihăilescu: Încerc să mă psihanalizez, pentru că nu m-am gândit niciodată din acest punct de vedere. Dar sunt anumite lucruri din trecutul meu care, poate, m-au reglat. În familia mea, care avea un dosar mai dubios, să zic așa, a fost o perioadă grea prin anii ’50, din câte îmi aduc eu aminte. Dar, datorită maică-mii, care a muncit pe brânci să-i îngrijească pe cei patru intelectuali, și a bunicului, care avea un simț al umorului absolut teribil, lucrurile au trecut, pentru mine, neobservate. Am realizat că a fost greu doar atunci când deja era ceva mai bine. În familie n-a fost niciodată panică – avem sau nu avem bani, trebuie să avem mai mulți. E adevărat că, din punctul asta de vedere, am fost protejat. Niciodată n-am avut problema asta. Al doilea lucru care-mi trece prin cap: am fost crescuți de o săsoaică și, de fiecare dată când mergeam în vacanță, făcea cu noi (eu și fratele meu) un fel de joc – adică și mie și lui frate-miu ne-a rămas în cap ca fiind un joc: “voi hotărâți ce mâncăm azi la prânz și cine găsește sau stabilește masa cea mai ieftină are la sfârșitul săptămânii o bomboană”. Mă întreceam cu fratele meu care să găsească varianta în care să mâncăm și bine, destul, dar să ne coste și mai puțin. Or, chestia asta mi-a rămas tot ca un joc. Când nu-mi ieșea, nu-mi ieșea. Bun. Ne jucam, era ca la meci, ai pierdut meciul, dar a fost un meci frumos. Am rămas în logica jocului și acum. Au picat 10 lei. Hai să-i bem. Acum n-au mai picat. N-are nimic, or să pice altădată. Avem mai puțini bani, eu știu, ne plimbam mai puțin sau luam numai o chiflă.
Al treilea lucru: mi-am petrecut mult timp, profesional și extraprofesional, prin sate, și, din câte povestesc eu acum academic, ceva-ceva probabil că am prins și eu, mi-a intrat în sânge, așa încât niciodată nu m-a tentat să am mai mult decât această “îndestulare”. Sigur, o îndestulare urbană, intelectuală, n-o să-mi fac buda în fundul curții ca să fiu autentic. Nu, mulțumesc, prefer această toaletă modernă.
De ce ne e rusine sa spunem ca banul este important?
Reporter: Tranziția ne-a schimbat, a sucit mințile. Toți am umblat după bani, în afara profesorului de antropologie?
Vintilă Mihăilescu: Depinde după câți bani și cum. Dacă e să privim acum ca și cum am da, să zic așa, un “zoom–out”, suntem încă între o societate țărănească și o societate capitalistă, așezată. La ce mă refer? Am fost surprins, în timp ce participam la unele cercetări, dintre care unele chiar în mediul corporatist, mă rog, mediul privat, să văd că la lista de valori, deci care sunt cele mai importante valori pentru dumneavoastră, banii sunt undeva pe locul 12, 13, hăt, undeva mult mai jos. Altfel spus, combinând cu alte informații și observații, încă nu dă bine să spui că tu vrei bani, e o chestie de neam prost. Adică noi suntem subtili, intelectuali, oameni evoluați și, evident, pentru oamenii subtili, banul nu trebuie să fie o valoare în sine. În timp ce un american, să zicem, un capitalist care practică sportul ăsta de ceva vreme, el va spune foarte clar: “este evident, banul este cel mai important și cu asta basta. Nu că vreau eu neapărat, nu că-mi place sau nu-mi place, dar așa e viața, așa e societatea, așa funcționează treburile”. La români, abia acum începe să fie declarat. Nu înseamnă că nu și-l doresc, asta e cu totul altceva. Dar încă nu dă bine să recunoșți public că vrei bani: dă impresia de neam prost. După cum nu dă bine nici să ceri la un interviu de angajare în privat mai puțin de salariul unui prim ministru: ar da impresia că ești prost de-a dreptul!…
Aventurile post 1989 = analfabetismul financiar din vremea comunismului
Reporter: Pare că s-a mai întâmplat ceva: cu cât cunoștințele sunt tot mai multe, cu atât incultura este mai mare. Cu cât știi mai multe sau te dai că știi mai multe, cu atât ești mai vulnerabil într-un anume fel. Au fost tot felul de tranzacții în care toți au fost păcăliți în vreun fel de jocurile financiare.
Vintilă Mihăilescu: Te rog, nu mă băga în finanțe-bănci, că sunt tufă! Aș face doar niște mici precizări. Pe de o parte, ideea că orice om are prețul lui e din antichitate, ca să zic așa. Sigur că formularea “fiecare om are prețul lui” pare contemporană odată cu apariția banilor. Ideea în sine e, să fim serioși, de când lumea. Pe de altă parte, e o mare diferență între „cu cât știi mai multe” și „te dai că știi mai multe”. Or, majoritatea românilor erau total analfabeți financiar în 1990. De la un anumit tip de societate și de valoare a banului s-a trecut brusc la altceva. Leafa era cam aceeași în timpul comunismului, deci nu puteai să zici că ai mai mult sau că îți permiți semnificativ mai mult decât vecinul, doar că eu am o banană, tu n-ai – sau invers. Banul era plafonat. După 1990, acest plafon a fost dat la o parte, iar cei care s-au priceput au urcat foarte rapid, profitând de faptul că întâi 90%, apoi 80%, apoi 70% erau total analfabeți financiar, dar convinși că știu totuși destul. Cum a fost în cazul Caritas. Au căzut în plasă oameni foarte culți, de altfel, convinși că astea sunt mecanismele noi ale Pieței și că trebuie să se obișnuiască cu ele.
“Mă scuzați, dacă matale ești prost, eu ce să-ți fac?!”
Reporter: Cum puteau să funcționeze aceste rețete?
Vintilă Mihăilescu: Funcționau după formula: “Mă scuzați, dacă matale ești prost, eu ce să-ți fac?!” Orice negustor mizează pe ideea asta. E o chestiune pe care nici nu poți să te superi. Eu îți spun că un lucru valoarează 10 lei, dacă tu bagi mâna în buzunar și-mi dai 10 lei e treaba ta. Mi s-a întâmplat și mie în Turcia, când am întrebat în Bazar care e prețul la nu mia știu ce, după care am băgat mâna în buzunar și am scos banii. Mi s-a spus: “Atât de prost n-am văzut, nu ți-l dau!”. Nu ți-l dau nu pentru că nu vreau, dar chiar nu negociem puțintel, chiar atât de prost ești?! Apoi m-a dat afară. Dacă tu nu reacționezi, dacă tu chiar crezi că jaful ăla vopsit chiar face 10 lei și mi-i dai fără să mă întrebi nimic, eu nu-s de vină.
Încă suntem o societate orală, eu vorbesc cu tine, am sau nu încredere în tine ca persoană și în funcție de asta iau o decizie sau alta
Reporter: S-a rămas la ideea “Dacă mi-am găsit prostul, aia e!”.
Vintilă Mihăilescu: S-a rămas în sensul că așa a fost o bună vreme. După, lucrurile s-au schimbat. Fac referințe statistice: cum se măsoară analfabetismul, așa se măsoară și gradul de iletrism financiar. Iar aici suntem pe locul 1, 2 în Europa. De ce? Pentru că noi încă avem jumătate din populație la sat, iar cealaltă jumătate și-a făcut educația financiară la cozile la lapte. Exagerez puțin, dar înțelegi ce vreau să spun. Acum s-au învățat cu cardul, dar e greu. Apropo de cum îți faci un contract la bancă: “Eu am vorbit cu tine, mi-ai făcut contractul, l-am semnat pentru că am înțeles despre ce e vorba, și acum văd că trebuie să plătesc mult mai mult! Da, dar nu v-ați uitat acolo jos, unde era o steluță, spunea că din trei în trei luni dobânda o să crească, ați semnat, îmi pare rău. Păi, da, dar nu puteai să-mi spui și mie? De ce să vă spun, e scris!” Încă suntem o societate orală, eu vorbesc cu tine, am sau nu încredere în tine ca persoană și în funcție de asta iau o decizie sau alta. Fac o paranteză. Într-o cercetare despre bănci și nevoia lor de robotizare în ultimă instanță, era o întrebare: „Cum preferați să aveți relațiile cu banca? Online sau oral, față-n față?”. Spre surprinderea mea, peste 72% din populație zicea că față-n față. O să zici: păi, da, poate pentru generații trecute, dar tinerii, nu. Ei bine, tinerii ziceau că preferă relații față-n față cu angajații băncilor doar în proporție de 71%… Nu vreau să generalizez, pentru că sunt ceilalți 30%, dar încă mai depindem de această cultură țărănească, orală, care ne face să nu prea știm ce să facem cu scrisul, cu hârtiile, cu instituțiile și contractele. Învățăm. Dacă am compara situația de acum cu ce se întâmpla în 1990, e un progres uriaș. Dacă ne-am uita invers, unde suntem noi față de americani, drumul este iarăși foarte mare, dar nici nu aveai cum să faci o schimbare atât de profundă peste noapte. Partea imorală este că, în continuare, “băieții isteți” – un termen foarte potrivit – profită de acest decalaj între o pătură care știe și o majoritate care nu prea știe.
Si-n Romania: ai oameni, din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai bogați, și oameni din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai săraci
Reporter: Acești “băieți isteți” formează instituții, o instituție, îți dau acte să semnezi. Sunt ei de vină sau noi nu ne ridicăm la nivelul deșteptăciunii respective? Cum stau lucrurile, ce ar trebui să regleze, să reglementeze piața?
Vintilă Mihăilescu: Piața reglementează ceea ce vor „băieții isteți” să reglementeze. Eu aici mă refeream doar la băieții isteți de pe piața ilegală și/sau imorală de la noi. Atenție, nu vreau să se înțeleagă prin asta că “băieții isteți” la care mă refeream eu și o bancă serioasă, tot de la noi, ar fi același lucru: nu, într-o bancă sunt alt soi de „băieți isteți”, legali și profesioniști. Dar Piața nu e Armata Salvării și nu solidaritatea a fost vreodată principala ei miză. Pe de altă parte, ar fi o aberație și să spunem că gata, ne-am săturat, nu mai vrem Piața sau vrem doar o Piață cu chip uman. Problema nu este ce ar trebui să reglementeze Piața, ci mai degrabă ce ar trebui să nu dereglementeze. Iar o astfel de „dereglementare” tot mai gravă – și este o problemă planetară de care și Banca Mondială și-a dat seama și-ncepe să încerce să ia niște măsuri – este creșterea inechităților, a inegalităților. Ai oameni, din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai bogați, și oameni din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai săraci. Acest lucru se întâmplă și-n România. În ultimii 3 – 4 ani, această distanță s-a mărit, nu s-a micșorat: în 2015, raportul dintre venitul celor mai bogați 20% români și cel al ultimilor 20% cei mai săraci era de 9, față de 5,2 in UE și 7 în vecina noastră Bulgaria. Prea rău, prea ca la țară!…
O să spun un lucru foarte cinic: nu prea mă interesează suferința ta, dar când ajungi să te revolți din cauza asta, pe mine mă costă, pe mine capital, pe mine bancă, pe mine corporație.
Reporter: Săraci însemnând care nu percep îndestularea.
Vintilă Mihăilescu: Nu, asta e altceva. Săraci în sensul cel mai propriu, care nu mai visează nici măcar îndestularea aia țărănească, modestă, ci doar supraviețuirea. Logica pieței și a sistemului bancar aferent, logica banului, ca să spun așa, nu prea are de ce să se preocupe de această categorie, căci nu prea aduce profit. E normal. Normal în această logică. De aceea, de pildă, nici nu se înghesuie băncile de la noi să intre în rural, considerând că e profund nerentabil – deși acolo se află miliarde de euro din remitențe și a început să se înfiripe un soi de clasă de mijloc aparte. Mă rog, treaba lor… Doar că această logică de piață, în absența unei faimoase “mâini invizibile” care să regleze lucrurile – dar, ne-am lămurit, nu reglează mai nimic – a ajuns să creeze inegalități tot mai mari, iar acestea au început să coste. O să spun un lucru foarte cinic, pe care l-au înțeles și unii bancheri: nu prea mă interesează suferința ta, dar când ajungi să te revolți din cauza asta, pe mine mă costă, pe mine capital, pe mine bancă, pe mine corporație. În momentul în care aceste inegalități devin acute, cineva undeva se supără. Vine și dă foc la bancă. Iar asta mă costă mai mult decât să redistribui, să reechilibrez măcar puțintel povestea. Acest lucru a început să devină pentru unii evident și, fără să renunțe, fără să dea înapoi în această logică a Pieței, încearcă s-o îndulcească. Alții continuă însă jocul, pentru că e clar că nu se va termina mâine – poimâine.
Reporter: Fără bani nu putem trăi.
Vintilă Mihăilescu: Deocamdată, da. Dar nici „banul” nu mai e ce-a fost… A apărut deja bitcoin-ul și se pare că are deja copii, dacă nu chiar și nepoți. Deja trăim într-o lume care pe mine mă depășește. Prea multă imaginație: chestia aia pe care nu poți s-o pipăi, nu poți s-o bagi în buzunar, pe care nici măcar n-o vezi, aia valoareaza trei case? Eu mă opresc aici…
Partea a doua a interviului cu profesorul universitar Vintilă Mihăilescu va cuprinde o istorie a felului în care omul-individ social a perceput si a dat valoare de tranzacționare unei simple bucati de hartie: bancnota.
Filmare&montaj: Alexandru Radulescu