Vladimir Tismaneanu: Nu exista scuza pentru naivitatea noastra

Cit il duce memoria pe politologul Tismaneanu? Dar cit de aparatcika e cea a lui Iliescu? Si daca o descoperiti pe cea mirlaneasco-aristocrata a lui Nastase, ce are? Are Gigi vreo memorie a societatii sale? Toate acestea intr-un interviu al Academiei Catavencu cu profesorul Tismaneanu, venit din America sa la lansarea cartilor Raportul final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste (Editura Humanitas) si Cortina de ceata – dialoguri cu Mircea Mihaies (Editura Polirom).

Ceea ce ma enerveaza uit

Reporter: Ce nu tineti minte?

Vladimir Tismaneanu: In genere, am o memorie fantastica, dar este o capacitate dezvoltata in timp, nu stiu daca o aveam la douazeci de ani. Insa ma enervez repede, sufar ingrozitor pe chestii care mi se par nedrepte sau cind ma panichez pe nu stiu ce chestiune si uit, in douazeci si patru de ore uit subiectul respectiv. Ceea ce ma enerveaza uit.

Rep.: Atitea detalii, cind s-a nascut cutare demnitar comunist, din ce mama si ce a ajuns. La ce va ajuta?

V.T.: In primul rind, nu cred ca ai verificat daca detaliile pe care le stiu eu sint inventate.

Rep.: E fascinant si atit, nu-mi pasa de verificare.

V.T.: E, probabil, o vocatie de romancier sau in loc sa fac ceea ce ar fi trebuit sa fac in viata, sa traiesc personaje, sa pun tot ce tin minte in personaje, am facut alte lucruri. Ceea ce tin minte imi serveste in proiectul politic.

Rep.: Ajuta la ceva?

V.T.: Daca vrei sa fii un analist al faptului politic, daca vrei sa vezi fata lui nevazuta, detaliul conteaza enorm. Imi spunea cineva… aveam 14 ani in 1965 si ma uitam la televizor, la Congresul al IX-lea al PCR, si am recunoscut-o pe mama colegului meu de clasa, Elena Ceausescu, stind in rindul intii al Congresului. As fi zis atunci: „Uite-o in rindul intii!“. Era intr-un taior alb. Acest detaliu era intuitia ca, desi nimeni nu-i daduse vreo atentie, prezenta ei pe rindul intii semnala ceva.

Rep.: DupA ’90, noi am vrut sa uitam. Comunismul, ziua de ieri.

V.T.: Societatea asta refuza sa-si aduca aminte. Exista o fraternitate a celor care nu au lucruri frumoase sa-si aminteasca, nu au momente eroice, nu au momente de demnitate. Se poarta aceasta idealizare, nu doar in Romania, ci in toata lumea postcomunista, idealizarea tineretii… „eram tineri, ce conta ce faceam, ce conta ca erau lagare, ce conta ca erau impuscati unii“. Detaliile astea ne obosesc si nu vrem sa ni le amintim sau, mai grav, nu vrem sa le stim. Nu cred ca e o amnezie totala. E o dorinta de a trai in cotidian si de a nu fi stingheriti de ceea ce nu ne face placere.

Rep.: Nu ne face placere fiindca nu avem verdicte, fiindca ne culpabilizam?

V.T.: A nu-ti aduce aminte sau a nu recunoaste e expresia unei traume. Si exista forme de a te relationa la o trauma, una este acoperirea si uitarea. O stim din psihanaliza insa: ceea ce refuleaza se intoarce. Se intoarce intr-o maniera desfigurata, distorsionata. S-a intimplat in fosta Iugoslavie, nu? A-ti asuma, a cunoaste trecutul inseamna a privi cu oarecare seninatate la propria ta biografie. Nu, nu propun un divan psihanalitic societatii romanesti, desi nu i-ar strica… problema e cine este psihanalistul.

Interviu integral in Academia Catavencu