Vremuri tulburi

Traim lunile chinuitoare care urmeaza intotdeauna unei schimbari a puterii politice, luni de neliniste si incertitudine. Asupra noii guvernari apasa inca vie amintirea esecului din 1996-2000. Toti ne-ntrebam: nu cumva se va repeta istoria?

Nu cumva se va vedea iarasi ca latura democratica a tabloului politic e slaba si ca nu stie sa guverneze? Nu ne vom declara iarasi infranti de structurile trecutului? Fiecare miscare a noii puteri e privita cu emotia cu care privesti salturile trapezistilor deasupra arenei rotunde. Analistii se grabesc sa condamne primii pasi gresiti si sa faca previziuni sumbre.

Populatia e sensibila la cele mai mici semne de scumpiri si deja a-nceput lamentatiile: „O sa vedeti unde o sa ajungem si cu astia”… Lumea politica romaneasca a fost intotdeauna ca un cazan in fierbere. Nimeni n-a avut putinta sa construiasca ceva in timp, in liniste si cu calm.

Dar parca niciodata n-am avut un mai puternic sentiment de provizorat, de tranzitie. Parca totul in jur se destructureaza ca sa se aseze altfel. Cand omida se-nchide in cocon, tot corpul ei se descompune si, incetul cu incetul, din masa amorfa incep sa se iveasca structurile noi ale fluturelui.

Speranta mea e ca abia acum, in urma acestei febre a desfacerii si refacerii, viata noastra politica va intra in normalitate.

Dati-mi voie sa nu cred ca PSD-ul va ramane un partid aflat in vesnica umbra a trecutului. Chiar daca va castiga din nou latura lui ultraconservatoare, chiar daca „tandemul” Iliescu-Nastase (sau doar Iliescu, cum e mai plauzibil) va acapara iar partidul, fermentii schimbarii deja sunt acolo si nu mai pot fi eliminati.

In cinci ani vom avea, cred eu, un PSD modern, debarasat de vechea garda si de imaginea de partid cripto-comunist. Un partid mult mai mic si mai credibil. Pentru el ar fi, in aceste momente, mai bine sa-nceapa din interior operatiunile de clarificare si purificare, decat ca ele sa fie facute prin loviturile dure ale puterii, deja hotarata sa-i distruga suprematia.

PSD are, prin urmare, o soarta paradoxala: cu cat pare mai puternic, cu atat se va dovedi mai slab. Monolitul comunist cu membrii sai „strans uniti in jurul conducerii unice” s-a destramat in cateva zile, in decembrie ‘89, de parca nici n-ar fi fost. La fel se va-ntampla cu PSD-ul daca nu se reformeaza.

Puterea, pe de alta parte, e la ora aceasta la fel de tulbure. Nu exista-n ea decat un singur sambure coerent: doctrina liberala. Dar ea nu este adunata la un loc, si nici majoritara. PD e un partid constituit in jurul lui Traian Basescu, nu foarte diferit de felul cum PSD-ul apare ca partidul lui Ion Iliescu. Sunt partide populiste, fara doctrina clara, cristalizate in jurul unei personalitati.

UDMR e pentru mine o mare dezamagire. Mi-e ciuda ca am apucat sa-l laud acum cateva luni pe Marko Bela, care-a facut in campania electorala o figura lamentabila. Nimic modern, nimic ferm si moral in acest partid. Niste oportunisti. Cat despre PUR, as vrea sa ma lamureasca si pe mine o data cineva ce e cu acesti oameni in parlament si-n guvern.

Prin urmare, unde e puterea? De unde pot veni coerenta si credibilitatea morala cerute de reforma? Este motivul pentru care consider necesara o unificare sub steag liberal a puterii. Ma refer la un liberalism mai larg, „generic”, orientat ferm catre valorile europene si catre respectul legii, prezent, fireste, in Partidul Liberal, dar risipit si intre membrii celorlalte partide de la putere.

Nu poate exista nici o alta baza pentru unificare.

Partidele trec, deci, deocamdata, printr-un proces anevoios de clarificare. Nu trebuie sa asteptam de la ele, in viitorul previzibil, „schimbarea la fata a Romaniei”. Exista doar doua forte care trag astazi tara pe drumul progresului: Presedintia si Uniunea Europeana.

Daca nu va fi atins de superbia lui Emil Constantinescu si daca va tine-n limite rezonabile inclinatia sa catre un anume populism (care e forta, dar si slabiciunea sa), Traian Basescu are sansa istorica sa devina reformatorul pe care-l asteptam cu totii. Nimic nu arata, dupa „inscaunarea sa”, vreo oboseala, vreo dorinta de compromis.

Sigur ca-si depaseste uneori atributiile de presedinte, pe care Constantinescu le-a pazit cu bicisnicie. Dar si aceste atributii au o anume flexibilitate: institutiile se adapteaza personalitatii celui care le conduce si le reprezinta.

Cat despre UE (si NATO), cred ca aici nu doar suporterii puterii, ci fiecare cetatean va fi de acord cu mine ca ghidajul lor – „pilotul automat” despre care vorbim mereu – ne-ndreapta, vrand-nevrand, in ciuda metehnelor noastre de toate felurile, pe calea cea buna.