Skip to content
ISTORIE

Ziua în care SUA au cumpărat 80% dintr-o „bombă cu ceas”

Dan Popa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Rezerva Federală publică o declarație simplă, fără vreo conferință de presă. Doar câteva paragrafe scrise în limbajul sec al băncilor centrale. Era septembrie 2008, iar criza financiară globală tocmai începuse.

În spatele cuvintelor Fed se ascunde una dintre cele mai dramatice intervenții guvernamentale din istoria capitalismului. Banca centrală a SUA autorizează Rezerva Federală din New York să acorde un împrumut de până la 85 de miliarde de dolari către American International Group, cea mai mare companie de asigurări din lume.

În schimb, guvernul SUA ar fi achiziționat 79,9% din AIG și ar avea drept de veto asupra plății dividendelor. Warren Buffett a spus că e o „bombă cu ceas”.

Împrumutul era pe doi ani, cu o rată a dobânzii extrem de ridicată de LIBOR plus 8,5 puncte procentuale și era garantat cu aproape toate activele grupului.

Cu doar o zi mai devreme, Lehman Brothers depusese cererea de faliment. În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Reserve Primary Fund, unul dintre cele mai vechi fonduri ale pieței monetare americane, anunță că valoarea acțiunilor sale a scăzut sub pragul presupus intangibil de un dolar. Investitorii încep să își retragă banii în masă, iar piața finanțării pe termen scurt îngheață.

În acest climat, AIG este la doar câteva ore distanță de incapacitatea de plată.

Și de data aceasta, oficialii americani nu îndrăznesc să se gândească ce s-ar întâmpla dacă ar lăsa un alt gigant să cadă, scrie Naftemporiki.

Imperiul de un trilion de dolari

AIG nu este o companie de asigurări obișnuită. La mijlocul anului 2008, avea active de aproximativ 1 trilion de dolari. Are peste 76 de milioane de clienți în 140 de țări, asigurând companii aeriene, nave, locuințe și oameni. Gestionând produse de pensii pentru milioane de oameni.

Multe dintre afacerile sale tradiționale de asigurări rămân valoroase și viabile. Bomba cu ceas nu se află în asigurările auto sau de viață. Se află într-o divizie foarte discretă a grupului: AIG Financial Products.

Din birourile sale din Londra și Statele Unite, această divizie a transformat ratingul de credit al AIG într-un produs extrem de profitabil. Vinde contracte numite swap-uri pe risc de credit (Credit Default Swaps – CDS) către bănci și investitori.

În forma lor cea mai simplă, acestea acționează ca o asigurare împotriva neplatei unei obligațiuni. Cumpărătorul plătește o primă, iar AIG promite că, dacă obligațiunea sau produsul financiar își pierde valoarea, va acoperi pierderea.

Ani de zile, afacerea a părut o lovitură de geniu. AIG încasează comisioane fixe pentru asigurarea unor evenimente pe care modelele matematice le consideră aproape imposibile.

La apogeul său din 2007, portofoliul CDS-urilor AIG Financial Products valora 527 de miliarde de dolari, conform unei anchete a Congresului. Această sumă nu reprezintă o pierdere reală și nici nu înseamnă că întregul portofoliu este toxic. Dar indică amploarea promisiunilor pe care compania le-a făcut.

Capcana

AIG consideră că a conceput o afacere aproape fără riscuri. Multe dintre valorile mobiliare pe care le asigură au ratingul maxim AAA, iar șansele ca piețele imobiliare din America să se prăbușească simultan sunt extrem de mici.

Există, totuși, un detaliu: AIG nu trebuie să aștepte ca valorile mobiliare să intre efectiv în incapacitate de plată pentru a începe să plătească.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

Contractele prevăd că, în cazul în care valoarea de piață a produselor asigurate scade sau dacă ratingul de credit al AIG este retrogradat, deținătorii de polițe pot solicita imediat garanții suplimentare în numerar, scrie Naftemporiki.

Pe măsură ce prețurile imobiliarelor scad și creditele ipotecare subprime se prăbușesc, valorile mobiliare își pierd din valoare. Băncile încep să ceară miliarde drept garanție.

Cererile slăbesc AIG. Slăbirea determină agențiile de rating să o retrogradeze. Retrogradarea declasează cereri și mai mari de numerar.

Compania este prinsă într-o spirală toxică: Mai multe pierderi duc la retrogradări. Retrogradările duc la cerințe de garanții. Garanțiile elimină lichiditatea. Iar lipsa lichidității provoacă retrogradări suplimentare.

Pe 15 septembrie, ziua în care Lehman a dat faliment, agențiile de rating au retrogradat AIG. Noile cerințe privind garanțiile erau atât de ridicate încât compania nu a putut să le îndeplinească. Banca Rezervei Federale din New York a declarat că presiunile se datorau în principal pierderilor la produsele ipotecare și cerințelor privind garanțiile la CDS-uri.

AIG nu a încetat să mai aibă active valoroase. Doar că a încetat să mai aibă timp să le vândă.

A doua bombă din interiorul companiei de asigurări

CDS-urile nu sunt singura problemă. Există o a doua capcană care pândește în bilanț: programul de împrumut de titluri de valoare al AIG.

Filialele de asigurări împrumută obligațiuni și alte titluri de valoare băncilor, luând numerar drept garanție. În mod normal, acești bani ar trebui investiți în produse pe termen scurt și extrem de sigure, astfel încât să poată fi rambursați imediat.

Însă AIG investește o mare parte din această sumă în titluri garantate cu ipoteci, mai riscante, urmărind randamente mai mari. La apogeul său, programul american a ajuns la 76 de miliarde de dolari, iar aproximativ 60% din fonduri au fost investite în produse ipotecare.

Când băncile își cer banii înapoi, AIG trebuie să vândă acele titluri de valoare pe o piață care practic a dispărut. Datoriile pe termen scurt finanțează active pe termen lung, ilichide – rețeta clasică pentru o retragere masivă a datoriilor bancare, ascunsă în interiorul unui grup de asigurări.

Prin urmare, compania are două fitiluri aprinse: CDS-urile AIG Financial Products și împrumuturile de titluri de valoare ale filialelor sale de asigurări.

Ambele necesită același lucru pe care AIG nu îl are: numerar. De ce a fost lăsată Lehman să cadă, iar AIG nu.

Contrastul este izbitor. Luni, autoritățile americane au permis Lehman Brothers să dea faliment. Marți, au naționalizat efectiv cea mai mare companie de asigurări din lume.

Explicația nu este că AIG este considerată mai demnă de salvare.

Rezerva Federală a considerat că AIG avea suficiente active pentru a obține un împrumut de urgență. În numele lui Lehman, președintele Fed de atunci, Ben Bernanke, ar fi susținut că nu existau suficiente garanții pentru ca Banca Centrală să acorde împrumuturi legal.

Dar, cel mai important, AIG este peste tot. Lucrează cu mari bănci americane și europene. Gestionează pensii și anuități. Lucrează cu fonduri mutuale, municipalități, companii și grupuri de asigurări din zeci de țări. Un faliment dezordonat ar crea cereri simultane de plată în întreaga lume.

De asemenea, nu există un sistem unic de rezoluție pentru un grup atât de complex. Activitățile AIG sunt supravegheate de sute de autorități diferite din SUA și din străinătate. Nu există o singură autoritate de reglementare sau instanță judecătorească care să poată prelua rapid întreaga organizație.

Un consorțiu privat de instituții financiare încearcă să strângă fondurile necesare, dar eșuează. În dimineața zilei de 16 septembrie, oficialii se confruntă cu ceea ce ancheta ulterioară a Congresului a descris ca o „alegere binară”: falimentul sau lichiditatea guvernului.

Ei aleg lichiditatea.

Totuși, aceasta nu este o achiziție convențională de acțiuni. Statul nu intră pe bursă pentru a cumpăra acțiuni AIG. Acesta dobândește dreptul de control în schimbul împrumutului de urgență care menține compania în viață.

Directorul general Robert Willumstad este forțat să demisioneze. Consiliul de administrație acceptă termenii deoarece știe că, fără acord, compania probabil nu va mai deschide a doua zi.

De la 85 la 182 de miliarde de dolari

Cele 85 de miliarde se dovedesc a fi doar începutul.

Pe măsură ce criza se adâncește, planul este restructurat în mod repetat. Departamentul Trezoreriei SUA investește fonduri prin intermediul TARP, Rezerva Federală creează mecanisme speciale Maiden Lane II și Maiden Lane III pentru a elimina produsele imobiliare problematice, iar angajamentul total al guvernului ajunge la aproximativ 182 de miliarde de dolari.

Salvarea provoacă reacții. Statul nu numai că protejează asigurații și pensionarii. De asemenea, protejează indirect marile bănci care au achiziționat contracte de la AIG, limitând pierderile pe care altfel le-ar fi suportat.

Mesajul pentru unii este otrăvitor: companiile pot păstra profiturile atunci când pariurile dau roade, dar când pierderile amenință întregul sistem, factura este transferată statului.

Profitul de 22,7 miliarde de dolari

AIG începe să vândă filiale și active pentru a rambursa planul de salvare. În ianuarie 2011, împrumutul inițial de la Banca Rezervei Federale din New York este rambursat integral. În decembrie 2012, Trezoreria își vinde ultimele acțiuni.

Conform raportului final al Departamentului Trezoreriei SUA, sprijinul guvernamental combinat de 182 de miliarde de dolari produce în cele din urmă un randament pozitiv de 22,7 miliarde de dolari.

Și lecția

Prăbușirea AIG a scos însă la iveală o slăbiciune care fusese ascunsă în spatele modelelor matematice și al ratingurilor de credit de top. Riscul nu dispăruse, ci fusese pur și simplu transferat din bilanț în bilanț, până când a fost concentrat într-o companie pe care toată lumea o considera suficient de mare și sigură pentru a nu da niciodată faliment.

America nu a cumpărat 80% dintr-un gigant al asigurărilor în ziua aceea. A cumpărat timp.

Și odată cu aceasta, cea mai exactă dovadă că într-un sistem financiar „asigurătorul” suprem este întotdeauna statul.