13 ani de școală, olimpiade și un liceu de top. Acum, când fiica mea e studentă, înțeleg ce am greșit când era elevă

Am ales o școală, am căutat o învățătoare bună, am crezut în calificative, am plătit afterschool și meditații, m-am bucurat pentru fiecare rezultat și m-am speriat la fiecare semn că rămâne în urmă. Mai târziu, am crezut că un liceu de top o va așeza între copii ca ea și o va feri de unele dintre lucrurile urâte care se întâmplă în școli. M-am înșelat de mai multe ori decât mi-ar fi plăcut.

Nu regret că m-am zbătut pentru ea. Regret însă câteva dintre lucrurile pe care le-am făcut din teamă, convinsă că le fac pentru binele ei. Dacă aș lua-o astăzi de la capăt, aș verifica mai atent ce învață și aș controla mai puțin cine trebuie să devină.

În clasele primare, am confundat calificativele cu ceea ce știa

Am ales o școală de cartier pentru că era aproape de casă. Asta aș face din nou. Nu trebuia să traverseze orașul de două ori pe zi și nici să-și înceapă diminețile în trafic. M-am zbătut să ajungă la o învățătoare despre care auzisem că este bună. M-am gândit că în primii ani omul de la clasă contează mai mult decât școala în sine.

A avut calificativul „foarte bine” pe linie în toți cei cinci ani de primar. Au făcut proiecte frumoase despre ecologie și salvarea planetei. Mergea la un afterschool privat care funcționa în școală, rămânea cu doamna și își făcea temele acolo.

Eu ajungeam seara acasă și le verificam. Erau făcute. Catalogul spunea că se descurcă foarte bine. Caietele arătau că muncește. Nu aveam niciun motiv să cred că, sub toate aceste semne liniștitoare, se adunau goluri mari.

Prima ruptură a venit în clasa a V-a, când am descoperit că era praf la matematică, deși avea doar FB.

Citește continuarea articolului AICI.