7 obiceiuri ale bunicilor care sunt iubiți de nepoții lor. Ce pot învăța părinții din ele

De ce unii bunici „au mai mare trecere” decât părinții apropiindu-se mai firesc și mai relaxat de copii? Relația bunici-nepoți este adesea marcată de un echilibru delicat: suficientă afecțiune, sprijin emoțional, dar fără presiunea cotidiană a regulilor și responsabilităților, caracteristici tipice rolului de părinte. Aceste interacțiuni afective constante întăresc sănătatea emoțională și stima de sine a copilului, spun psihologii. Ce putem învăța, ca părinți, din relația lor, pentru a aplica în a noastră?

Unii bunici par să aibă o relație atât de caldă și profundă cu nepoții lor, încât părinții privesc uneori cu o ușoară invidie cât de ușor se creează această legătură. În timp ce părinții sunt prinși în programul zilnic — muncă, teme, mese, reguli, programări — bunicii reușesc să aducă în viața copiilor acel „timp altfel”: timp fără grabă, fără presiune, cu atenție sinceră și curiozitate autentică.

Bunicii le oferă adesea nepoților ceea ce părinții nu mai reușesc să le dea constant: o ascultare fără întrerupere, o promisiune ținută la minut, o poveste spusă fără să se uite la ceas, o prăjitură făcută împreună, o curte în care se pot juca în voie. Nu e doar o chestiune de disponibilitate, ci și de rol social: părinții sunt percepuți ca „gardienii regulilor”, iar bunicii, mai relaxați și fără povara zilnică a educației, devin „gardienii siguranței emoționale”.

Această dinamică firească nu înseamnă că unii sunt „mai buni” decât alții, ci că relația dintre bunici și nepoți se naște într-un cadru diferit, fără competiție, dar cu mari beneficii emoționale.

Iată ce fac bunicii altfel decât părinții:

1. Se arată constant, nu doar la aniversări

Bunicii care apar în mod regulat în viața nepoților – nu doar la zile de naștere, serbări sau vizite „de poză” – creează un sentiment stabil de siguranță și continuitate. Această prezență nu trebuie să fie spectaculoasă sau costisitoare. Uneori, este suficientă o vizită săptămânală, o ieșire în parc sau chiar un telefon scurt, dar constant. Copiii învață, astfel, că există cineva în afara părinților care nu dispare când este prea obosit sau ocupat. Iar acest tip de sprijin afectiv întărește stima de sine și reduce anxietatea.

Constanța creează predictibilitate, iar predictibilitatea este baza încrederii – mai ales pentru copii mici. A ști că bunicul sau bunica „vor fi acolo” joia, sâmbăta sau duminica dimineața, indiferent dacă plouă sau ninge, oferă o formă rară de stabilitate emoțională, cu atât mai valoroasă într-o lume în care adulții sunt adesea distrași sau grăbiți.

Sfat pentru părinți: Dacă relația cu bunicii este una sănătoasă și de încredere, încurajați această constanță în viața copiilor. Nu așteptați vacanțele pentru a-i aduce împreună. Un apel video rapid seara sau o după-amiază recurentă împreună pot face minuni. Și poate cel mai important: nu folosiți timpul cu bunicii ca recompensă sau pedeapsă („te duci la bunici doar dacă ești cuminte”), ci ca o parte firească din viața copilului, pentru că exact așa va fi perceput și de el – o relație de sprijin, nu o condiție.

2. Ascultă cu atenție, fără să întrerupă

Oricât de anost ar părea pentru un adult povestea unui joc video, a unei replici de pe TikTok sau a unei scene repetitive de la școală, bunicii care ascultă cu empatie transmit copilului un mesaj esențial: „ce ai tu de spus contează pentru mine”. Nu este nevoie să înțeleagă în detaliu regulile jocului sau subtextul conflictului din clasă — important este modul în care validează emoția copilului și îl lasă să se exprime în ritmul lui.

Ascultarea activă, fără întreruperi, corecturi sau concluzii grăbite, este o formă de respect profund. Atunci când un copil se simte ascultat fără a fi corectat sau grăbit, va prinde curaj să-și exprime gândurile mai liber, să-și formuleze ideile mai clar și să aibă încredere că vocea lui contează. De aici se naște apropierea reală, pe termen lung, între copil și adult.

Sfat pentru părinți: Într-o zi aglomerată este greu să-ți păstrezi răbdarea când copilul îți povestește (a zecea oară) ce a spus colega lui preferată în pauză. Dar încercați un exercițiu simplu inspirat de bunici: câteva minute de ascultare totală, fără telefon, fără replici, fără „hai, spune mai repede”. Dacă e nevoie, chiar verbalizați: „Îți dau cinci minute în care te ascult doar pe tine, fără să te întrerup.” Veți fi surprinși cât de mult valorează pentru copil acea mică fereastră de atenție necondiționată.

3. Împărtășesc amintiri de odinioară

Poveștile bunicilor despre „vremurile de demult” – când se jucau elastic în curtea școlii, mergeau la cules de prune sau trimiteau scrisori în loc de mesaje pe telefon – au un farmec aparte pentru copii. Nu doar că le stârnesc curiozitatea, dar le oferă și o legătură concretă cu trecutul familiei, o ancoră într-o lume care altfel pare să fi început odată cu YouTube-ul. Aceste amintiri sunt mult mai mult decât niște nostalgii simpatice: ele ajută copilul să-și înțeleagă rădăcinile, să simtă că face parte dintr-o poveste mai mare decât el, care începe cu „pe vremea mea” și ajunge până la el, azi. Din punct de vedere psihologic, această conexiune intergenerațională consolidează identitatea și îi oferă copilului un sentiment de apartenență și continuitate.

În plus, bunicul sau bunica devin în mod natural „arhivarii familiei”, cei care păstrează memoria și o transmit mai departe, în povești simple și accesibile. Așa se construiesc punți între generații – nu prin lecții moralizatoare, ci prin întâmplări personale, cu umor, cu emoție și cu o patină care face lumea de atunci mai vie.

Sfat pentru părinți: Încurajați-i pe bunici să le spună copiilor povești din copilăria lor. Puteți chiar crea un ritual: o „poveste de familie” la cină sau o întrebare tematică în fiecare weekend („Bunico, ai avut vreo poreclă în școală?”). În același timp, păstrați și voi vii aceste amintiri: notați-le, înregistrați-le, sau lăsați copilul să le deseneze. Astfel, copilul va înțelege că trecutul nu este prăfuit sau inutil, ci face parte din el și este o comoară de descoperit.

4. Acceptă lecții de la nepoți

În relațiile sănătoase între bunici și nepoți, direcția nu merge doar de la cel mai în vârstă către cel tânăr. Bunicii iubiți de nepoți sunt cei care nu se tem să ceară ajutor, să întrebe, să se lase ghidați. Fie că e vorba de o aplicație de pe telefon, un joc video, o piesă la modă sau o funcție a televizorului smart, copilul devine, pentru câteva minute, „profesorul”. Iar această inversare temporară de roluri este extrem de valoroasă.

Psihologii spun că atunci când un adult cere ajutorul sincer al copilului și acceptă cu bucurie să fie învățat, copilul se simte capabil, util, văzut. E o formă de validare afectivă care nu are nimic de-a face cu performanțele școlare, ci cu relația în sine: copilul contează, știe ceva, poate oferi ceva celui mai în vârstă.

În plus, este și o lecție de umilință și deschidere: bunicii care spun „arată-mi și mie cum să fac” construiesc o punte solidă între lumi foarte diferite – cea analogică în care au crescut ei și cea digitală în care cresc nepoții. Iar râsetele, explicațiile amestecate cu gesturi, micile greșeli – toate devin momente de intimitate autentică.

Sfat pentru părinți: În loc să grăbiți procesul („dă-l la mine că îi arăt eu”), lăsați copilul să-i explice bunicii cum funcționează un joc sau o aplicație, chiar dacă durează mai mult. Și validați momentul: „Uite ce bine explici! Cred că ești un profesor excelent.” Astfel, îi oferiți copilului nu doar un moment de conectare, ci și o doză sănătoasă de încredere în sine.

5. Respectă promisiunile făcute

Pentru un copil, o promisiune – oricât de mică ar părea – este luată în serios. Dacă bunica a spus că vor face fursecuri miercuri sau bunicul a promis o plimbare în parc sâmbătă dimineață, copilul va aștepta acel moment cu încredere totală. Bunicii care își respectă aceste promisiuni, chiar și atunci când ele par minore pentru un adult, transmit un mesaj profund: „mă poți crede pe cuvânt”.

Psihologic, această consecvență construiește predictibilitate – iar predictibilitatea este o formă de siguranță emoțională. Copiii care știu că „ce spune bunicul, așa va fi” dezvoltă încredere nu doar în relația cu el, ci și în ceilalți oameni. A respecta o promisiune înseamnă a respecta persoana căreia i-ai făcut-o, iar copiii simt asta instinctiv.

Pe de altă parte, atunci când promisiunile sunt făcute ușor și uitate la fel de repede, copilul învață că nu poate avea încredere în cuvintele adulților. În timp, acest lucru poate duce la frustrare, lipsă de motivație sau chiar la evitarea apropierii afective.

Sfat pentru părinți: Încurajați bunicii să nu promită lucruri pe care nu le pot îndeplini, chiar dacă par „doar vorbe” pentru a liniști copilul. Mai bine o promisiune mică și sigură decât una mare și incertă. Iar dacă un plan se schimbă, explicați copilului cu sinceritate de ce, fără a minimaliza dezamăgirea lui („Știu că așteptai să mergeți azi, îmi pare rău că nu se poate. Și bunicul e trist că nu s-a întâmplat”). Astfel, cultivați o relație în care cuvântul adultului chiar contează.

6. Oferă atenție individuală

Fiecare copil are nevoie, din când în când, de un adult care să fie acolo doar pentru el. Fără alți frați, fără părinți care intervin, fără multitasking sau distrageri. Bunicii care oferă această atenție individuală – o plimbare doar cu unul dintre nepoți, o după-amiază în care gătesc împreună sau construiesc un puzzle – creează o legătură profundă, bazată pe conectare autentică și recunoașterea nevoilor personale ale copilului.

În aceste momente de „unu la unu”, copilul poate vorbi despre ce îl bucură, ce îl neliniștește, fără teama că va fi comparat sau întrerupt. Se simte văzut și valorizat în întregime, nu doar ca parte dintr-un grup sau o familie extinsă. Psihologic, aceste interacțiuni contribuie la dezvoltarea încrederii în sine și a identității personale – copilul învață că este important în ochii unui adult, nu doar pentru că este „parte din familie”, ci pentru cine este el, ca individ.

Bunicii care oferă atenție exclusivă reușesc să ajungă în zone emoționale unde uneori nici părinții nu au timp sau răbdare să ajungă. Nu e vorba de „preferință”, ci de prezență – iar prezența exclusivă, chiar dacă e rară, rămâne memorabilă.

Sfat pentru părinți: Nu evitați, din grijă pentru „egalitate”, ca bunicii să petreacă timp separat cu fiecare copil. O oră doar cu bunicul sau bunica poate însemna enorm pentru un copil care simte că trebuie să se împartă mereu cu frații. Îi puteți încuraja chiar: „Ia-l doar pe Vlad azi la piață, Andreea va merge data viitoare.” Alternanța oferă echilibru, iar timpul individual întărește relația dintre fiecare copil și bunicul sau bunica în parte.

7. Oferă reconfort fără condiții

În timp ce părinții sunt adesea ocupați cu impunerea regulilor, verificarea temelor, gestionarea comportamentului și menținerea unei rutine zilnice, bunicii pot juca un rol complementar extrem de valoros: acela de refugiu emoțional. Bunicii profund iubiți nu cer performanță, nu pun condiții („doar dacă ești cuminte” sau „numai dacă ai luat 10”) – ei oferă afecțiune, prezență și alinare pur și simplu, fără așteptări.

Acest tip de reconfort necondiționat creează pentru copil o „oază” psihologică – un spațiu în care se poate relaxa, plânge, râde sau povesti fără teamă de judecată. Psihologii numesc această relație „siguranță emoțională de rezervă” – un tip de atașament care nu intră în conflict cu autoritatea parentală, ci o susține. Copilul știe că există în viața lui cel puțin un adult la care poate merge oricând, indiferent dacă a greșit sau a fost lăudat.

Bunicii pot astfel echilibra presiunea care vine, inevitabil, din partea părinților, profesorilor sau colegilor. Prin simplul fapt că oferă dragoste calmă, o voce blândă și o prezență disponibilă, ei susțin starea emoțională a copilului și contribuie la reziliența lui psihologică.

Sfat pentru părinți: Nu priviți această „relaxare” de la bunici ca o subminare a autorității voastre, ci ca pe un sprijin complementar. Copiii au nevoie și de reguli, și de momente în care se simt iubiți fără condiții. Încurajați bunicii să rămână acel spațiu sigur, dar setați împreună câteva limite de bun-simț (de exemplu, nu criticăm părinții în fața copilului, nu oferim recompense care contrazic regulile casei). Astfel, relația copil–bunic rămâne un punct de echilibru sănătos și valoros în dezvoltarea emoțională a copilului.

Nu e vorba de „competiție”, ci de o alianță afectivă în sprijinul copilului

Un bunic profund iubit nu îl selectează pe nepot, ci cultivă zilnic o relație bazată pe prezență, ascultare, încredere, afecțiune necondiționată și respect reciproc. În psihologia evolutivă, aceste comportamente sunt recunoscute ca adaptative – facilitează legături între generații și sprijin familial extins.

Pentru părinți, este important să nu vadă această relație ca o „competiție”, ci ca un adaos pozitiv: bunicii pot fi aliați valoroși în educație, fără a eroda disciplina parentală, ba ajutând la construirea unui mediu familial stabil, echilibrat, plin de afecțiune adevărată. Când fiecare adult din viața copilului își cunoaște rolul și îl joacă cu grijă și empatie, copilul are doar de câștigat.