​„Cu drag!”. Cum de s-a umplut România de atâta drag?

La farmacie se termină totul cu un: “Cu drag!”. La piață, târgovețul mă omoară, după un pătrunjel, cu un “cu drag!”. Service-ul auto este tot “cu drag!”. Curierul îmi urlă între două alergături: “cu drag!”. A ajuns și un prieten bun de-al meu tot cu drag.

Prea mult „drag” poate deveni coplesitor. Chiar și inteligența artificială a băncii mele îmi vorbește cu un „Dragă Berceanu, vezi cursul valutar de astăzi!”. Este o abordare care mă surprinde și mă pune în gard. Cum poate o mașină să-mi vorbească atât de personal? Și cum știe ea numele meu, un detaliu din buletin? Este ca și cum un angajat al băncii îmi vorbește cu „Dragă”, crezând că astfel stabilește o conexiune cu mine. Dar nu suntem frați, nu suntem apropiați, nu suntem în relații de prietenie pentru a folosi un astfel de termen intim. Este important să fim conștienți de modul în care suntem tratați și de folosirea datelor noastre personale.

Trebuie să ne întrebăm dacă suntem de acord să fim abordați cu atât de mult „drag” și „dragă”.

Lumea dorește conexiuni umane autentice, nu doar servicii standardizate. Vrem să simțim că suntem tratați ca ființe umane, nu doar ca simpli clienți.

Nicolae Manolescu, un nume pe care îl admir, mi-a deschis ochii la facultate. Am învățat multe de la el, inclusiv cum să analizez ironiile din operele lui Caragiale. Așa că, de fiecare dată când aud cuvântul „drag”, mă gândesc la subtilitățile discursului și la modul în care suntem tratați în diferite contexte.

Uite textul celebru din Caragiale. Unul ca mine vine dimineața la funcționar. Vrea și el ceva. Și noi vrem ceva, nu? Și scena începe așa:

“- Al dracului de sete. Azi noapte am umblat forfota cu niste prieteni. Nici n-am dormit, stii… Nu-i asa ca se cunoaste ca n-am dormit?

– Ba bine ca nu.

– Pe unde n-am fost! Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga, încă un pahar cu apă. Aveti mult de lucru.

– Nici prea prea, nici foarte foarte. Potrivit așa.

– Dacă nu te superi, batista.

– Intelege, domne, ca nouă nu ne plateste statul aici sa stam de vorba. Avem treaba, n-avem timp de conversații. Ia spune-mi, dumneata ce poftesti? Aici nu vine nimeni care n-are nicio afacere.”

Și funcționarul nu primește un răspuns. Dar inevitabil, petentul zice: “drăguță, încă un pahar cu apă!”

Și o ține tot așa!

Așa că de câte ori mi se spune “dragule, cu drag, drăguță, cu dragoste” mă aștept să mi se ceară încă un pahar cu apă!

Adică, devin eu dator! Nu vi se pare și vouă la fel? E un dezechilibru creat de excesul lui cu drag!. Adică, dacă cineva îmi spune: uite cozonacul, mulțumesc, cu drag” Pare că eu rămân dator, deși el prestează un serviciu. Ca-n Caragiale nu mi se dă, ci rămân dator. „Drăguță, încă un pahar cu apă!” Adică sunt drăguță care deși plătește serviciul rămân dator! Jos “cu drag”! Pe mine cine mă apără de “cu drag”?