„Întrebarea incomodă” a unui intelectual rom

La 170 de ani de la dezrobirea romilor, România are un cadru legislativ care interzice discriminarea și promovează egalitatea de șanse. Există strategii naționale, proiecte europene și, totuși, decalajele persistă. Nu pentru că libertatea din 1856 ar fi fost inutilă, ci pentru că în absența unei transformări structurale libertatea juridică nu este suficientă, scrie cunoscutul activist rom Ciprian Necula, într-un articol de opinie pentru publicul HotNews. 

În 1856, în Țara Românească și Moldova, domnitorii Barbu Știrbei și Grigore Alexandru Ghica au promulgat legile care au abolit robia romilor. Momentul este, fără îndoială, unul fondator pentru modernitatea românească. Și totuși, la 170 de ani distanță, ne aflăm în fața unei întrebări incomode: cât din acea dezrobire s-a transformat în libertate reală?

Robia romilor nu a fost un episod marginal al istoriei noastre, ci un sistem social, economic și juridic care a funcționat aproape cinci secole. Romii au fost considerați bunuri mobile, parte din averea boierilor, a mănăstirilor sau a statului. Au fost vânduți, donați, împărțiți între moștenitori, mutați fără consimțământ și lipsiți de drepturi fundamentale. Robia nu a fost doar o practică, ci o arhitectură a puterii care a produs ierarhii, bogăție și mentalități.

Abolirea din 1856 a fost un act necesar și curajos pentru epoca sa, dar nu a fost însoțită de un program de reparație. Romii eliberați nu au primit pământ, nu au primit compensații, nu au beneficiat de politici sistematice de incluziune educațională sau economică. Au fost declarați liberi într-o societate care nu era pregătită să îi considere egali.

„În absența unei transformări structurale, libertatea juridică nu este suficientă”

Această absență a reparației inițiale a avut consecințe structurale. Dezrobirea juridică nu a fost dublată de incluziune socială. În deceniile care au urmat, romii au rămas în mare parte la periferia economică și simbolică a societății. Secolul XX nu a corectat această vulnerabilitate, ci a amplificat-o: deportările și exterminarea din timpul Holocaustului au reprezentat o nouă traumă colectivă, iar perioada comunistă a înlocuit marginalizarea explicită cu asimilarea forțată și controlul paternalist. 

După 1989, tranziția economică a lovit disproporționat comunitățile deja fragile, generând șomaj masiv, segregare școlară și reconfigurarea vechilor stereotipuri în limbaj nou.

La 170 de ani de la dezrobire, România are un cadru legislativ care interzice discriminarea și promovează egalitatea de șanse. Avem strategii naționale, proiecte europene, instituții dedicate. Și totuși, indicatorii privind educația, locuirea, sănătatea sau accesul pe piața muncii arată că decalajele persistă. Nu pentru că libertatea din 1856 ar fi fost inutilă, ci pentru că libertatea juridică, în absența unei transformări structurale, nu este suficientă.

„Incluziunea romilor nu este un «proiect social» destinat unei minorități”

Celebrarea dezrobirii nu ar trebui să fie un exercițiu festiv, ci unul reflexiv. Nu este vorba despre culpabilizare colectivă, ci despre maturitate democratică. 

Despre capacitatea unei societăți de a recunoaște că inegalitățile actuale nu sunt accidente, ci rezultatul unor procese istorice cumulative. Fără această recunoaștere, politicile publice riscă să trateze simptomele, nu cauzele.

A vorbi despre dezrobire înseamnă a vorbi despre responsabilitate istorică. Înseamnă a accepta că incluziunea romilor nu este un „proiect social” destinat unei minorități, ci o probă de coerență pentru democrația românească. O societate care nu își integrează pe deplin cetățenii cei mai vulnerabili rămâne ea însăși incompletă.

La 170 de ani de la abolirea robiei, adevărata miză nu este celebrarea unui act juridic, ci continuarea unui proces neterminat. Dezrobirea a început în 1856, dar finalitatea ei – egalitatea reală, demnitatea efectivă și recunoașterea deplină – depinde de deciziile pe care le luăm astăzi.

Istoria nu poate fi schimbată. Dar felul în care alegem să o înțelegem și să acționăm în consecință rămâne, încă, responsabilitatea noastră.