Gurbănești, Călărași: Ocol mototol, plătică Sărulești și Athanor. De ce la Gurbănești, Grifonul scit nu se luptă cu Cerbul?

Gurbănești, Călărași. E ceva nelegiuit și ilogic aici. Într-o lume lină, lină, netedă ca-n palmă, încep serpentinele, ocoluri mototoale. Și când te ia cu vertij de atâta ocoale, hop, aproape nu oprești: Athanor Le Coupteur, locul de delicii a lui Florin Cojocariu. Și de nu ți-o da senzații de neuitat Cojocariu în universul lui, ia du-te-n Lac, la Sărulești, ori umblă după grifoni și cerbi pe dealurile astea de stepă rusească. De vrei Athanor, îți trebuie bani. De vrei detoate, e sentiment de om cu buric mulțumit. Căci aici unicitatea lui Florin pe meleaguri de astea, se regăsește doar în cea a grifonului, cică găsit prin aste locuri netede. Gurbănești, Călărași: Ocol mototol, plătică Sărulești și Athanor. Experiența lui Florin Cojocariu, ca a grifonului scit de Gurbănești.

Gurbănești, Călărași: Ocol mototol

Bagi degeaba gonetă. E oră întreagă București – până la Gurbănești. Dar ce e de văzut în decorul ăsta? Nimic! Bă, da nimic mult timp, nimic din ce nu vezi zilnic. Câmpie, șes, stepă de asta de-ți fute o palmă nimicul peste ceafă, de-ți scoți capul pe geam. Și deodată, ce se petrece nu știu, peisajul de ia la mișto. Nu mai înaintezi drept. De asta ți-am zis să nu bagi gonetă. Nu știi când, brusc se ia la stânga, dreapta, stânga, dreapta, dreapta. La dracu’ serpentine. Dar cine se crede pământul ăsta? Ori, serpentina nu e frate cu mașina, nici cu creierul tău. Nu. Serpentina te joacă cum greu te poți dumiri, poți găsi ceva logic. Stai, bă, drumule, tu cine te crezi. Păi, asfaltul nu se crede mare sculă. Te duce. Și iei la serpentine, de mori. Scoateți ochiul din găvane și privește în jur deja: sunt mici ceruri care te fură, sunt lacuri care te fură, sunt zări care te năucesc. E ceva în aer în stepa asta rusească.

Gurbănești, Călărași: lac Sărulești cu plătică și crap

Și du-te glonț la Lacul cel mare, Sărulești. E vestită balta-n capturi și crapi, în plătici și povești. Citește ceva din lumea asta a pescuitului. Căci a fi legat de noroc cu undița, a aștepta să-ți fâlfâie peștele în undiță – nu-s lucruri rele. E ceva mereu de animal în noi, care nu ne lasă-n pace și ne aruncă pe mal de lac la ședere și prăduială. Mie îmi plac pescarii tocmai pentru firul lor subțire de gută, pentru firul lor invizibil în așteptarea prăzii. O veni, n-o veni, microbul e luat. Și pescarul se întoarce de zeci-de sute de ori să cucerească misterul apei. Peștele nu știe cel așteaptă. Habar n-are. De ce ar știi? Dar știe pescarul? Nu știe. Își încearcă nebunia cu scule mai bune, mai învrăjite, mai perfecționate, dar degeaba. Stai și privește ca peștele această lume mereu înoită de speranțe și eșecuri.

Gurbănești: Athanor de Florin Cojocariu

Puțin mai încoace vino și spune-i lui Florin Cojocariu ce să prindă pentru tine. Căci, omul trăiește în pustia asta de serpentină și lac. Ascultă stepa veri și ierni. Și și-a făcut univers de primit oaspeți. E pescar de oameni, Florin. Căci în fundul pământului cine vine? Dar el șade și șade aici anotimpuri și trăiește din puținul bucătărelii lui. Florin a avut destinul omului de publicitate și marketing al anilor ’90-2000 în București și lume și care-ncet încet, fără să disprețuiască ce-a fost, își spune ce-ar fi s-o ia de la zero. E o interogație de pescar de oameni. A-nceput cu mare fermă ca apoi să se bucure doar de puținul zilei, de acel catch of the day. Omul stă în Gurbănești dar privește-n toată lumea, prin internet, pentru a prinde ce e bun și rău. Sunt ferme-ntinse prin fundul ăsta de pământ și Florin umblă kilometrii să aducă prospătură în bătătura lui. E pescar de oameni, cum ziceam, adică și de oameni cu roșii, de legume și verdețuri. Și-ți face delicii. Du-te la el. E om subțirel cum îl știu. Poate nu-l cunoști, nici el nu te cunoaște. Nu te așeza ca șarla și aștepta să fii servit. Îmbunează ograda lui Florin cu oțâră de vin. Adevărul este că experiența lui Florin Cojocariu, ca a grifonului scit de Gurbănești.

Gurbănești: Le Griphon scit

De dai search pe google descoperi o lucrare a lui Dinu Rosetti, arheolog. Da, trecând peste anul lucrării, anii sovietici 1950, lucrarea vorbește cu pasiune despre descoperiri de morminte în Gurbănești. Acest Rosetti ne compară descoperirile cu stepele sovietice, dar și cu epoca fierului.

Nu trebuie să umbli prea mult în detalii că nu ești arheolog, nici specialist în ruși, sovietici, comuniști. Mie mi-este de folos următoarea uimire: grifonul. Ce caută un grifon scit prin gropile de Gurbănești? Cică în mormintele descoperite aici, în Gurbănești s-ar fi descoperit schelete, dar și obiecte din epoca fierului. Cel mai mult îmi place că pe un asemenea obiect se vede un griifon.

Așa că, după ce se lasă soarele pe vine în Gurbănești și ai plecat de la Florin Cojocariu nu o lua ca struțul înapoi spre București. Stai un pic pe coclauri. În apus, puneți în cap grifonii de Gurbănești. Păi, grifoni în Gurbănești? De ce nu? Uite aici povestea. Povestea Grifonului care s-a-ntâlnit la Gurbănești cu Cerbul și au stat spate-n spate.

Pe mine, după roșiile neforțate de Tămădău, după ketchupul de căpșuni, după rața cu migdale de la Athanor, grifonul care nu se luptă cu cerbul mi se pare o enigmă tocmai bună de rezolvat. Da, ca și felul în care pescarul de Sărulești nu prinde întotdeauna crapul de șdemii de kile.

Băi, grifoane întreb eu stepa asta călărășeană, de ce, bă, grifoane scit nu te lupți cu cerbul? Tu, tu, ești mai deștept decât mine, așteaptă deci un răspuns, privește-n jur. Mai degrabă-ți răspunde rața andaluză din stomah decât grifonul rătăcit pe un olah. Dar, în apus, tu așteaptă glasul grifonului. Eu l-am auzit.