Bere beau ca porcu'. Episodul întâi, de consumator

​Bere beau ca porcul Bere beau. Despre bere voi grăi în vara asta. Nu mă interesează când și cum s-a născut berea pe pământ. Eu beau bere. Adică, voi povesti ce știu și ce nu știu eu despre bere și mai ales, întâmplările mele de bere. Multele întrebări cu bere. Să-ncepem cu ce fac eu cu berea. Bere beau ca porcul. Adică, am ajuns să beau ca porcu’, pentru că-ntr-un iunie ca ăsta, un coleg de armată Radu a zis câte gagici a iubit el până la 20 de ani. Și atunci, auzind, am băut eu bere câte fete povestise el că iubise. Așa a-nceput povestea mea cu berea. Bere. Care e povestea ta cu berea?

Bere beau ca porcu’. Asta nu-nseamnă că disprețuiesc berea.

Viorel, prietenul și daimonul meu, îmi dă peste mână. „Nu mai bea, bă, așa. Îmi strici ziua.” Dar eu mereu o iau de la capăt. Bere beau ca porcu’. Și aici e vorba de felul în care am perceput eu berea. Adevărul este că atunci când povestești, conștientizezi chestii despre tine. Așa fac eu acum. Nu disprețuiesc, ci povestesc Berea. Cum adică?

Eu cred că noi avem trei corpuri.

Unul fizic – ăla în care bei ca porcu’, mănânci ca găina și emiți răgâituri, oftaturi.

Corpul social, adică un corp dăruit comunității, familiei, vieții de fiecare zi, prin care percepi și emiți gesturi și, bineînțeles, simboluri. E partea care acționează vizibil în lumea asta. Și-n sfârșit, corpul mitologic, acolo e tot ce crezi tu despre lume și viață, despre bine și rău, despre viață și moarte, locul înfricoșării și fericirii. Acolo sunt prejudecățile, fake-urile, minciunile, lumea ta mitologică, imaterială și divină.

La fel ca la șpriț, ca la ceai, berea o percep ca pe apă. Așa e în copul meu mitologic.

Așa a rămas prejudecata mea. Știu că nu e adevărat, dar ce treabă ai tu cu mine? Și aici mă întrebi dar de ce ca pe apă? Nu e o înrădăcinare aici, nu-i nimic profund. Pur și simplu. Vinul roșu e pentru mine totul, berea pentru mine e apă. Corpul meu psihologic și-a făcut el un retard acolo și de acest retard nu pot scăpa. Corpul mitologic toarnă cu găleata în corpul meu fizic. Cel fizic execută înghițirea berei ca pe apă. Cum văd berea cum o hăpăi. Aici intervine prietenul meu Viorel. Viorel este corpul meu simbolic aș putea zice, Comunitatea, cu simbolutile ei ritualizate în ani, în beții mici și mijlocii, în durate fără număr și-n suflete tocmind și tălmăcind. Viorel zice de fapt bă, berea te însoțește, berea dă ritual, dă durată, stai și tu și înțelege ceva din clipa asta. Bei berea ca pe apă, îți torni viața în cap. Nu înțelegi nimic din ce se întâmplă în jur. Viorel are dreptate. El e cumpătarea.

Iată deci cum stau eu cu berea și cele 3 corpuri ale mele: cel fizic, numit Eugen (beau ca porcu’) cel social, numit Viorel (bă, ia mâna de pe halbă, îmi strici ziua) și cel mitologic, numit Tălâmbu’ (bre, berea e ca apa, ceaiul și șprițul). Și tu ești la fel, dar tu nu-ți desparți corpurile, filosofiile. Nu stai să te privești la o halbă de bere. Stai, bre, că berea nu e de disprețuit.

Berea și psihanaliza

Berea se leagă de cele 3 corpuri, n-are cum. Orice aliment are revelații în cele 3 corpuri. Pe primul însă, pe cel fizic, îl poate obosi de moarte. Adică, îmbolnăvi. Hai să cercetăm cum am dat eu de bere și de ce o consider apă. Și aici psihanaliza, știința care ciocănește corpul social și pe cel mitologic și zice: stai dracului și povestește să-nțeleg ceva, deci, psihanaliza mea simplă spune că primul lichid adevărat a fost vinul roșu de la Piscu Vechi. În corpul meu fizic, simbolic, mitologic ăsta a fost baza. Temelia.

Nu berea m-a trezit din copilărie, nu berea a fost să-mi țină loc de bunic când el murise, ci vinul roșu.

Țin minte clar momentul. Eram în clasa a opta, eram în casa bunicilor mei, era iarnă supremă, cu flotaci de un kil și bunicul meu Constantin devenise spirit. Pentru mine murise Zeus. Și din întunericul nopții de priveghi, din lumea albă au apărut niște pitici cu damigene, erau nea Ionel, tanti Mărioara de la Piscu Vechi Calafat. Ei veniseră cu un vin roșu, greu, ca pământul. Bunicul-Zeus s-a dus la ceruri, eu am rămas pe pământ, ancorat de acel vin greu. Așa am perceput eu vinul roșu și de atunci vinul roșu mi-e temelie. Berea am tocmit-o spre militărie. Spre 18-19 ani și vă spun și momentul în care am început s-o beau ca porcu’.

Berea și porcu’ din mine

Un comportament, un tabiet de consum nu se naște din senin. Se naște în timp. Corpul mitologic își crează cele mai multe povești care peste un timp devin baza, fața întoarsă de la Dumnezei și daimoni. Uite-mă, iar, pe mine în militărie, pe vremea mea frecam pușca într-o scurtă campanie de 9 luni, înainte de a intra la facultate. O farsă, un mizilic, o prosteală. Voi povesti de multe ori de acum încolo despre militărie, bere și prosteală, dar acum hai să spun ce s-a-ntâmplat.

Eram în militărie, sărisem gardul într-o vineri împreună cu alți colegi și ne-am dus la bere. Unul dintre berari era un tip uns cu toate alifiile. Și vorbeam noi de supărările noastre, de cum dădeam luciu la lună, la ce ne dăduse mamele noastre în dotare. Lăsasem în urma noastră drăguțe pentru ce, pentru o datorie care ne era străină. Și omul uns cu alifii a început să ne spună despre iubitele lui. Și ca dovadă, uite-l scoțând carnețelul cu notițe. Rodica iubită la data cutare, Maricica la data cutare în și în. Uite-o și pe Mioara. Uite-o și pe Matilda în carnețelul fericitului. Atunci în mine s-a lăsat golul abisal, și corpul fizic mi-a dat sete. Corpul mitologic a zis: gol abisal.

Corpul fizic: mi-e sete. Restul a făcut halba, chelnerul. Au umplut golul, fizicul. Și am rămas însetat. De povestea asta de armată. De faptul că nu voi fi niciodată ca radu, colegul meu de armată. Ce contează cum era povestea, contează că eu de atunci când aud de bere. Beau ca porcu’. Să sting felul meu mic, meschin, mijlociu în care fac umbră pământului. Berea mea e bere existențială, nu una minoră.

Săptămâna viitoare mai dau un rând de povești cu bere multă. Stai aici, că-mi place!

P.S.: Nu fiți proști nu încurajez băutul berii în exces, nu promovez berea. Povestesc despre bere.