Tot uiți diverse lucruri? Un mecanism natural al creierului, spun oameni de știință care-i descifrează funcții-cheie
Oare cum îl chema pe acel coleg? La ce oră am întâlnire mâine? Furnizorul a oferit 25% de la 200 de produse sau 20% de la 250? Să tot uiți lucruri este enervant. Chiar îngrijorător, când avansezi în vârstă: „Mă lasă creierul pentru că am îmbătrânit?” Dar au apărut vești mai bune pe frontul uitării.
Uitarea ar putea fi chiar un avantaj neurologic. Cum? O nouă teorie publicată într-o cunoscută revistă științifică pornește de la elementele deja cunoscute și furnizează ipoteze curajoase:
„Una din ipotezele principale este că memoria este stocată în ansambluri de neuroni (cunoscute drept„celule engram”) și că apelarea ei cu succes inseamnă reactivarea acestor celule. Continuarea logică este că uitarea apare atunci când celulele engram nu pot fi reactivate. Formele de „uitare naturală” variază mult în ce privește mecanismele care stau la bază, dimensiune temporală și reversibilitate. Totuși, sugerăm că toate formele de uitare implică remodelare de circuite, care transferă celulele engram din starea accesibilă (în care pot fi reactivate prin amintire naturală) într-una inaccesibilă (în care nu pot).”
Uitarea este cauzată, cu alte cuvinte, de un acces perturbat la memorie, nu de pierderea acesteia. Pentru că suntem expuși în fiecare clipă la prea mulți stimuli și nu-i putem procesa pe toți, cu atât mai mult nu putem să ni-i amintim precis chiar și câteva secunde sau minute mai târziu.
Uitarea unor lucruri – poate chiar a celor mai multe – este un mecanism natural al creierului, fără care i-ar fi imposibil să funcționeze . Poate fi chiar benefică, conducând la comportament mai flexibil și la decizii mai bune. Dacă amintirile sunt dobândite în împrejurări care nu sunt relevante pentru situația curentă, uitarea poate fi ceva pozitiv. Iar, în final, creierul trebuie să permită accesul la amintiri specifice – ideal ar fi la cele mai importante. În fapt, uităm anumite lucruri ca să putem reține altele, mai folositoare.
Creierul învață astfel și să uite, iar amintirile nu sunt niciodată pierdute, ci doar stocate în creier într-un mod care limitează accesul la ele.
Echipa de cercetători de la Trinity Cooleg din Dublin, profesori de biochimie și psihologie care au publicat studiul, afirmă că „uitarea naturală este reversibilă în anumite împrejurări” și doar „în stări patologice – maladia Alzheimer, de exemplu – mecanismele naturale de uitare sunt confiscate de boală, producând accesibilitate redusă la celulele engram și pierderi patologice de memorie.”
INTERVIURILE HotNews.ro