O întâmplare. Doar o întâmplare? (Cronica la teleplayul Poveste despre tatăl meu)

Canalul TVR Cultural a redifuzat la mijlocul săptămânii trecute un foarte bun și incitant spectacol de televiziune. Teleplayul intitulat Poveste despre tatăl meu, repaginare în specificul televiziunii a unei piese de Radu F. Alexandru.

Piesa, scrisă între anii 1974-2005, a fost publicată în mai multe rânduri, forma ei definitivă figurând în volumul al doilea al antologiei Recviem, apărută în 2022 la Editura Academiei Române. În 2014, Poveste despre tatăl meu a fost pusă în scenă de Gelu Colceag la Sala Studio a Teatrului Odeon din București, iar în 2016 scrierea a dobândit formula teleplayului. Ca și pe aceea a spectacolului radiofonic.

E vorba, în esență, despre un thriller psihologic construit pe formula picăturii chinezești în care, la un prim nivel de semnificații, ni se relatează istoria unei dispariții.

Cândva, în 1986, adică în ultima perioadă a regimului comunist, Lucia, care probabil nu întâmplător lucra la un institut de cercetări al Armatei, a plecat, conform ritualului obișnuit, ca în fiecare dimineață, la serviciu. Nu s-a mai întors acasă niciodată. Soțul ei, Andrei, de profesiune arhitect, i-a anunțat dispariția, a dat o serie întreagă de declarații la Miliție, a fost hărțuit în fel și chip de organele  zise de ordine ale Statului comunisto-polițienesc român care au încercat chiar să îl acuze la un moment dat de crimă. Pare-se că  astfel de dispariții cu cauze necunoscute nu erau tocmai o raritate nici în acele vremuri, numai că despre ele presei nu îi îngăduit să scoată nici o vorbă.  Republica Socialistă România era, nu-i așa?, un stat sigur. Era și raiul pe pământ.

Anii au trecut, Andrei și-a refăcut viața, a avut șansa extraordinară de a o cunoaște pe extrem de înțelegătoarea violoncelistă Anca.  Cei doi s-au căsătorit, au avut împreună o fiică, pe Irina, căreia în piesă îi revine rolul de povestitor. Lucrurile s-au așezat pe un făgaș relativ normal, Andrei a intrat în ceea ce s-ar numi clasa de mijloc. Este împreună cu vechiul lui prieten, Imy, asociat la o firmă prosperă. Asta neînsemnând însă că Andrei nu ar fi păstrat urme ale traumei ce a intervenit cu ani în urmă, că nu ar fi făcut încercări de a afla unde și de ce a dispărut Lucia. A aflat câte ceva îndată după Revoluție, chiar i s-a spus că fostei lui soții i s-ar fi regizat dispariția, că ar fi fost trimisă de Securitate în străinătate cu misiuni nu tocmai oneste. Lucia ar fi fost determinată să facă asta după ce Securitatea i-ar fi dezvăluit un episod de infidelitate a soțului. Șantajul fiind o practică chiar și în cea mai bună dintre lumi.

16 ani mai târziu, Lucia a reapărut pe neașteptate. A fost zărită de Andrei într-o mașină, la o intersecție, în ceea ce arhitectul e din ce în ce mai convins că a fost o operațiune deliberată. Rana de odinioară se redeschide, liniștea familiei este compromisă. Andrei ține cu orice preț să afle în fine adevărul. Refuzurile sunt însă chiar mai categorice decât odinioară. Perpetuați în posturi, reciclați, spălați, deveniți stâlpi ai democrației, miniștri sau generali, oamenii de odinioară sunt fideli legii tăcerii.
La al doilea nivel de semnificație, Poveste despre tatăl meu este o piesă despre imposibilitatea omului obișnuit de a cunoaște și de a controla trecutul într-o societate care este, pe mai departe, prin mii de fire legată de acel trecut.

Regizorul Gelu Colceag controlează perfect dezvăluirile succesive care mențin constant interesul telespectatorului. Nu ni se spune totul de la bun început,nici protagonistul nu este tocmai dispus să mărturisească și să admită totul. Andrei duce o luptă nu numai cu cei ce vor pe mai departe opacizarea adevărului, ci și cu sine însuși. Frământările în crescendo ale arhitectului sunt  convingător transpuse în jocul concentrat, ferit de orice urmă de melodramatism ori senzaționalism al lui Gelu Nițu. Întrebările, enigmele, încăpățânările protagonistului ca și repoziționările cu schepsis ale martorilor de odinioară îl aruncă pe Andrei într-un univers sufletesc și nu numai labirintic. Marcat atât de jocul actorului cât și de camera operatorului Dinu Mărgărint.

Mircea Constantinescu îl interpretează remarcabil pe Imy, prietenul adevărat, de cursă lungă, care la început nu crede pentru ca apoi să sară în ajutorul celui aflat în cumpănă. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro