Statistica românească, 165 de ani. De la Cuza care a înființat Oficiul Central de Statistică, la recensămintele de azi
Statistica oficială românească s-a născut și a evoluat grație unor oameni vizionari. Personalități istorice marcante, oameni de cultură ai timpului lor, conducători ai statisticii românești și lideri politici deopotrivă au înțeles că, pentru a-și îndeplini datoria față de propriul popor și pentru a-și consolida poziția în lume, statul român are nevoie de o cunoaștere temeinică a realităților sale. Iar acest lucru nu se poate face decât prin statistică.
Odată cu sărbătorirea a 165 de ani de statistică oficială în România, este de bun augur să trecem în revistă evoluția domeniului și a activităților care l-au adus în atenția entităților publice administrative și educaționale, inclusiv în atenția ariei private de activitate.
Primele forme de cercetări statistice efectuate pe teritoriul Țărilor Române au fost catagrafiile – în Moldova și Țara Românească și urbariile în Transilvania, aceste sisteme de evidențe funcționând încă dinainte de formarea statelor feudale. Ulterior, înregistrările statistice s-au făcut în condici domnești sau bisericești, în anaforale, în hrisoave ori în catastihe.
Pe măsură ce autoritățile statale au devenit tot mai interesate de cunoașterea reală a fenomenelor sociale și economice, au început să se perfecționeze și lucrările statistice, atât în ceea ce privește culegerea datelor, cât și în ceea ce privește prelucrarea și diseminarea lor.
Primele documente administrative în care apare folosit cuvântul „statistică” alături de cel vechi de „catagrafie” sunt Regulamentele Organice ale Principatelor-Unite (1831-1833). Din punct de vedere al procedurilor statistice, ca inovație, acestea instituiau periodicitatea, catagrafiile trebuind să se facă din șapte în șapte ani, cu scopul de a stabili birul și de a fixa veniturile țării. De asemenea, acestea instituiau o procedură fixă pentru recensăminte, ele urmând a se face de către comisii județene ce aveau drept scop nu doar înregistrarea „birnicilor” (adică a persoanelor supuse birului), ci și a „dajnicilor” și a „privilegiaților scutiți de dări: neamuri, postelnici, mazili, neguțători, meseriași și corporațiile acestora, țigani, jidovi, streini”(Cihoski, 1910, p.33).
Precursori ai gândirii statistice românești
În spiritul epocii, preocupări statistice au avut și o serie de personalități pe care le putem considera drept precursori ai gândirii statistice oficiale românești.
Astfel, în lucrările sale fundamentale Notions Statistiques sur la Moldavie (1849), Quelques observations sur la Statistique de la Roumanie (1867) și Studii statistice, Principele Nicolas Soutzo (Nicolae Suțu -1798-1871) prezintă o serie de informații statistice despre geografia și economia Moldovei, despre cultele religioase și numărul lor de adepți de la acel moment, despre dezvoltarea industrială ori agricolă a Principatului Moldovei. De fapt, prin opera sa, Nicolae Suțu arată că statistica este o știință descriptivă ce poate servi drept mijloc de cunoaștere a faptelor.
Preocupări statistice a avut și marele om de cultură Nicolae Bălcescu (1819-1852). Acestea făceau referire la organizarea corpului polițienesc și la organizarea armatei, la acel moment componența numerică a acesteia și nivelul ei de pregătire fiind deziderate importante pentru a garanta o bună apărare națională. O altă preocupare a sa era legată de evoluția grupurilor sociale în contextul transformărilor sociale ale secolului al XIX-lea. Astfel, folosindu-se de date statistice pe care le analizează în lucrările sale Puterea armată și arta militară dela întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844)sau Reforma socială la români (1850), Nicolae Bălcescu reprezintă exemplul intelectualului român care stăpânea noțiuni aprofundate de statistică pentru acele vremuri.
Seria precursorilor statisticii românești nu ar fi completă fără a-l menționa pe George Barițiu (1812-1893). În lucrările sale, acesta nu doar că utilizează datele statistice, ci le și interpretează în contextul prefacerilor socio-economice ale veacului al XIX-lea când, în Transilvania, românii, deși majoritari, se confruntau cu iobăgia, cu lipsa presei, a școlilor și a drepturilor politice. Din acest punct de vedere, scrierile lui George Barițiu pot fi considerate ca având un caracter militantist, bazat pe date concrete.
Oficializarea statisticii românești. Începuturi și confirmări (1859-1877)
Însă, actul de naștere al statisticii oficiale românești îl reprezintă Ordonanța domnească semnată la 12 iulie 1859 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin care a fost înființat Oficiul Central de Statistică, una dintre primele instituții publice constituite după Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și unul dintre cele mai vechi oficii statistice din Europa. Acesta este momentul marcat drept „Ziua Statisticianului” instituită prin H.G. 592/2002.
Înființarea acestui oficiu nu ar fi fost posibilă fără contribuția esențială a lui Dionisie Pop Marțian (1829-1865). Economist, statistician și om de cultură al timpului său, Dionisie Pop Marțian a fost cel care, întors de la Congresul Internațional de Statistică de la Viena din 1857, a promovat ideea constituirii unui birou statistic național și al primului „Recensământ general al Principatelor Unite în 1859”.
De fapt, aceasta a fost prima cercetare statistică proiectată pe o bază largă de cunoaștere a numărului locuitorilor, a numărului caselor, a animalelor domestice, a stării economice a țării, a proprietății, a culturilor agricole și industriale, cu scopul de a surprinde cât mai fidel realitățile socio-economice ale Principatelor Române.
Seria cercetărilor statistice oficiale a continuat cu „Recensământul stabilimentelor industriale” (1863), prima cercetare de acest nivel dintr-o țară europeană. În urma acesteia s-au obținut informații valoroase cu privire la stabilimentele existente în funcție de felul industriilor, despre producția rezultată, despre lucrătorii implicați în procesul de producție sau despre stabilimentele industrial-motorii.
Tot în această perioadă, în România se elaborează primele legi de organizare și de funcționare ale statisticii oficiale, iar România se implică tot mai activ în Congresele internaționale de statistică, trimițându-și reprezentanți în capitalele europene în care acestea s-au desfășurat.
Unul dintre reprezentanții de seamă ai României la aceste congrese a fost statisticianul Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) care, alături de colegii săi de delegație, participa activ la lucrările congreselor, arătând că România se angaja în lucrări de amploare la nivel internațional cum ar fi cele de statistică agricolă. De asemenea, statisticienii români punctau, la fiecare participare, eforturile pe care statistica oficială românească le depune pentru a fi parte integrantă a marii familii de statistică internațională.
O altă realizare marcabilă a statisticii oficiale românești din acea perioadă a fost apariția seriei „Analele statistice și economice”(1860). Acestea cuprindeau articole referitoare la teme și cercetări diverse, acte cu caracter economic, ordonanțe, legi ori rapoarte statistice, structura populației, acte de stare civilă, statistica prețurilor ori alte probleme sociale și economice cu care se confrunta societatea românească la acel moment.
Contribuții statistice la consolidarea României ca stat (1877-1914)
Continuând demersurile începute în perioada de pionierat, statistica românească a fost unul dintre pilonii esențiali ai societății și în perioada de consolidare a statului român independent. Astfel, în această perioadă, se realizează două cercetări statistice majore: Recensământul Populației din 1899 și Recensământul Populației din 1912.
Realizat sub conducerea lui Leonida Colescu (1872-1940), recensământul din 1899 a pus accentul pe culegerea datelor spre a fi utilizate în special din punct de vedere fiscal, urmând ca recensământul din 1912, organizat de același Colescu, să fie cu adevărat „cel dintâi recensământ general de populație al României” (Colescu, 1944, p.3).
Tot în aceeași perioadă, sistemul de publicații statistice se îmbogățește prin apariția următoarelor publicații: Buletinului Statistic al României, Revista demografică (1892), Anuarul Statistic al României. Aceste lucrări de referință din sistemul publicațiilor statistice ofereau informații referitorare la evoluția economico-socială a țării și prezentau indicatori statistici relevanți pentru organizarea administrativ-teritorială, populație, economie, statistică internațională etc.
Prin înființarea Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale în 1913, cunoscută astăzi drept Academia de Studii Economice, se pun bazele învățământului statistic universitar.
Statistica românească între cele două războaie mondiale (1918-1945)
În perioada interbelică, statistica oficială românească se impune la nivel internațional, beneficiind de activitatea prestigioasă a unor personalități precum Dimitrie Gusti, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Gheorghe Mihoc, Sabin Manuilă, Anton Golopenția etc.
În această perioadă, la 12 ani de la Marea Unire, se realizează Recensământul din 1930, considerat drept unul dintre cele mai moderne efectuate în lume la acel moment. El aduce, în premieră atât în țară cât și în Europa, înregistrarea concomitentă a etniei, a limbii materne și a religiei, constituindu-se drept un reper profesional incontestabil al statisticii moderne românești.
Acest recensământ a fost urmat în 1941 de un Recensământ General al cărui principal scop a fost inventarierea întreprinderilor industriale și de un Recensământ Agricol tot în 1941, prima lucrare sistematică de acest gen realizată în România.
Perioada 1945-1990
În contextul transformărilor politice pe care România le-a cunoscut după 1945 și care au afectat toate instituțiile statului, statistica românească a căutat să își păstreze echilibrul și credibilitatea câștigate, respectând principiile de lucru și continuând seria lucrărilor desfășurate anterior.
În acest cadru, au fost realizate patru recensăminte generale ale populației: în 1948, în 1956, în 1966 și în 1977. Dacă recensământul din 1948 a avut drept unitate de înregistrare „gospodăria”, recensământul din 1956 a avut drept unitate de observare „familia”, iar cel din 1977 a cuprins o gamă mai largă de indicatori, programul recensământului și sistemul de prelucrare al datelor fiind dintre cele mai moderne la acel moment.
Realizări ale statisticii oficiale românești după 1990
După 1990, statistica oficială din România a avut ca obiectiv reevaluarea sistemului de indicatori macroeconomici precum și actualizarea seriilor de date pentru toate domeniile sale de activitate. În 1992, Comisia Economică ONU pentru Europa a adoptat Principiile Fundamentale ale Statisticii oficiale, iar doi ani mai târziu, în 1994, acestea au fost aprobate de Comisia de Statistică ONU, fiind avizate favorabil în 2013 de către Consiliul Economic și Social ONU și adoptate de Adunarea Generală ONU în 2014. Din echipa de vizionari care au gândit aceste principii a făcut parte și Ilie Dumitrescu, statisticianul cu cea mai mare vechime din țară la acest moment. Aceste principii au servit drept cadru de dezvoltare pentru o paradigmă comună referitoare la abordările statistice, atât în țările democratice prin tradiție cât și în țările foste comuniste.
INTERVIURILE HotNews.ro