Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”

Bunicii nu sunt mai presus de reguli, spune o proaspătă bunică, care vorbește sincer despre cum încearcă să-și ajute fiica respectându-i deciziile.

La câteva luni după ce s-a născut Victoria, nepoata mea, stând noi – eu și fiică-mea – într-o zi și uitându-ne la ea și visând cu ochii deschiși cum va fi când va fi mare, ce provocări ne așteaptă, cum o să le gestionăm (fiecare din perspectiva ei, una de mamă și cealaltă de bunică), fiică-mea, care mă știe bine că-s cam strictă, că țin enorm la reguli și la respectarea lor, că am principii de la care nu fac rabat nici dacă mă calci cu un cilindru compactor, și-a adus aminte un lucru pe care l-a auzit în copilărie la mine spunându-i-l maică-mi: „Indiferent ce face copilul meu, nu îți dau voie să dai în ea. Îmi spui mie ce a făcut…”

„Știi – mi-a zis fiică-mea, așa, ușor jenată și temătoare – la fel cum i-ai zis tu lui mamaie zic și eu: nu ai voie să dai în Victoria, orice ar face”. A fost prima limită pe care a pus-o – și încă devreme –  iar în sinea mea am fost bucuroasă că a avut curajul ăsta, că nu s-a simțit cumva obligată să accepte orice, să „tacă și să înghită” în schimbul ajutorului care vine și va veni din partea mea, de altfel necondiționat.

„Să nu-i dai niciodată bani!”

După un an, a venit cu încă una, care mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap. O regulă pentru un viitor destul de îndepărtat. Deși la cât de repede trece timpul și cât de repede cresc copiii, parcă nici nu prea îmi mai vine să zic „îndepărtat”.

M-a informat/rugat/atenționat că atunci când Victoria va fi mare și va veni în vizită la mine, să nu îi dau niciodată bani. Niciodată! „Vreau să vină cu bucurie sinceră la tine, pentru că te iubește, nu pentru că îi dai bani. Eventual, dacă îți știi tu sau îți spune ea că își dorește ceva, și, bineînțeles, lucrul ăla nu-i vreo aroganță, dacă vrei tu, poți să i-l cumperi. Dar NU îi dai bani.” Nu m-am așteptat la regula asta pentru că nu m-am gândit niciodată la posibilele implicații ale gestului. Nu știu din ce experiențe și trăiri vine ea și nici n-am întrebat. Am consimțit și atât. Și sper, când veni vremea aia, să nu fie dorința atât de mare încât să nu-i pot rezista și să trec peste cuvântul părintelui.

Articolul poate fi citit în întregime pe www.totuldespremame.ro