A doua moarte a lui Nicolae  Manolescu. Despre fundamentalismul religios și știință

  ”România Literară” publică, în ultimul său număr – 32, la pagina 20, un text care are prin ce să surprindă cititorii obișnuiți ai revistei: ”Centrul credinței. Neuroștiințele și Neuro-Teologia”, avându-l ca autor pe domnul Remus-Valeriu Giorgioni. Cum nu auzisem de domnul Giorgioni (mea culpa), am dat o căutare pe Internet și – astfel – am aflat că domnia sa e un scriitor din Banat, membru al Uniunii Scriitorilor, cu studii liceale de hidrologie și universitare la BIMI (ceee ce – dacă înțeleg eu bine – înseamnă Baptist International Missions Inc.). Am făcut această ultimă referință din două rațiuni: mai întâi, pentru că e publică și – bănuiesc – dacă apare în prezentările de pe internet ale domnului Giorgioni, înseamnă că provine de la dânsul. În al doilea rând pentru că – așa cum se va vedea – se leagă de conținutul textului despre care e vorba.

            În acest text, domnul Giorgioni pornește de la o carte a doctorului Alexandru Vlad Ciurea (”Sănătatea creierului pe înțelesul tuturor”), prezintă câteva teze ale acesteia, ne dă o idee despre personalitatea domnului Ciurea și ne explică cum trebuie citită Biblia. Toate acestea sunt legate de afirmația profesorului Ciurea cum că ”în creier (…) se află centrul credinței în Dumnezeu”, iar serotonina ”este numită de marele savant molecula credinței” (toate citatele sunt din textul domnului Giorgioni). Mai mult: ”În creier există (…) centri nervoși ai rugăciunii, care se activează când omul încearcă să se apropie de Dumnezeu – are preocupări spirituale, cum ar fi citirea Bibliei sau retragerea în meditație și solitudine (…).” Și încă ceva: ”Vlad Ciurea îl citează pe savantul american Edgar Cayce, trăitor în secolul trecut, care a legat activitatea sistemului endocrin de rugăciunea Tatăl Nostru.”

            O să-ncep cu sfârșitul: ”savantul” Edgar Cayce era un medium bizar, aproape lipsit de educație școlară, renumit pentru răspunsurile pe care le dădea atunci intra în transă. Cele mai cunoscute răspunsuri sunt cele legate de localizarea Atlantidei! Deducem că domnul Ciurea care ”deține un departament editorial (…) în (…) ’revista supremă a neurochirurgiei’” ia de bune ”profețiile” lui Edgar Cayce. Și, dacă ne uităm la ce citează recenzentul, nici nu e de mirare: să găsești ”centrul credinței” în creier nu e la îndemâna oricui! Nu e prea clar din textul domnului Giorgioni – căci n-am citit cartea neurochirurgului – dacă o porțiune a creierului, ca organ anatomic, ”secretă” credința ca pe una din funcțiile sale (analog celor legate de ariile cerebrale) sau Dumnezeu însuși se pogoară într-un punct privilegiat al anatomiei noastre. În primul caz, credința n-ar mai fi un dar (un har) ce trebuie păstrat printr-o luptă lăuntrică, ci o funcție organică, asemeni oricărei alteia. Altfel spus, s-ar naturaliza întru totul (și ar rămâne de văzut dacă nu cumva ”centrul” respectiv mai e și la alte vietăți). Evident, în acest caz, ateii ar fi oameni cu leziuni ale ”centrului” respectiv sau cu hipofuncționalitatea lui.

            A doua situație e și mai bizară (pentru un neurochirurg): dacă Dumnezeu ”își are locul lui” în creierul nostru, ce se întâmplă când creierul e afectat – de accident, de boală – și medicul trebuie să intervină într-o porțiune din ”centrul” respectiv? Îl privează pe omul respectiv de prezența lui Dumnezeu sau îi limitează accesul la ea? Domnul Ciurea – ne spune cititorul dânsului – ”vorbește (…) despre o ’hartă religioasă a creierului’ și despre o disciplină nouă, Neuro-Teologia”. S-ar putea, totuși, ca această variantă de înțelegere să nu fie chiar așa de nouă pe cum o crede profesorul. Încă din Antichitate, cu tripartiția ei corp – suflet – spirit, se considera că partea superioară a celui din urmă, intelectul, e receptacolul grație căruia omul poate intra în contact cu divinul. Numai că – ne place sau nu, chiar dacă a fost o vreme vehiculată și de creștinism – această antropologie e una precreștină, adică în bună măsură păgână. Până la urmă toate ”teoriile” acestea, care-l văd pe Dumnezeu peste tot, în particule elementare, în molecule, în creier și în întregul univers nu sunt nimic altceva decât forme moderne ale gnozei. Căci ceea ce spune aceasta e faptul că e o ”scânteie divină” în orice abis al materiei și doar o cunoaștere adevărată (”neuro-teologică”!) e în măsură a o elibera. În ciuda faptului că domnul Giorgioni taxează formula consacrată de alt neurolog (arhi)cunoscut, Constantin Dulcan – ”inteligența materiei” –, tot de același lucru e vorba și la domnul Ciurea: o continuitate a spiritualului în material care, atunci când e recunoscută, îl poate transfigura. Poate, dacă tot a fost invocată rugăciunea Tatăl Nostru, n-ar fi zadarnic să ne amintim – cum o făcea Simone Weil – că, mai înainte de toate, Dumnezeu este în ceruri, nu în molecule și organe anatomice. După știința mea, transcendența absolută a lui Dumnezeu e axioma de bază a protestantismului, pe care domnul Giorgioni îl revendică în finele textului dânsului.

            Din fericire, trăim într-o țară democratică în care funcționează libertatea cuvântului, astfel că domnul Ciurea și cei care-l urmează pot spune ce vor. De mai multe ori pe parcursul textului la care mă refer sunt evocate titlurile și meritele profesorului neurochirurg. Însă, din faptul că acesta e un bun profesionist al domeniului lui, nu rezultă cu necesitate competența sa în alte domenii. De pildă, cel puțin din biografia sa publică, nu reiese faptul că domnul Ciurea are cunoștințe particulare în teologie. Dacă cele în neurochirgie îi permit să-l vadă pe Dumnezeu în creier, cum se explică faptul că aceleași abilități – unanim lăudate în epocă – ale profesorului Dumitru Bagdasar (figura tutelară a spitalului la care activează domnul Ciurea) nu i-au arătat acestuia nimic, decât, eventual, calea către comunism? Pe scurt, profesionalismul dintr-un domeniu nu poate fi translat într-altul. Cine o înceracă, recurge la argumentul autorității: ”vezi, a spus-o X, laureat al Premiului Nobel”. Fapt banal: Einstein se pricepea la fizică, nu la teologie și nici la filosofie. Pe terenul acestor două ultime discipline aserțiunile ilustrului savant nu sunt decât opinii, la fel ca cele ale oricui. Continua lectura articolului pe contributors.ro