Ce poate și ce nu poate face un președinte al României. La ce trebuie să vă uitați atunci când citiți toate promisiunile din campanie
- Alin Orgoan
Viitorul președinte nu poate promite că va construi spitale sau autostrăzi – acestea sunt responsabilitățile Guvernului și ale Parlamentului. Dar poate promite că va fi un lider transparent, că va comunica deschis și sincer, că va face numiri corecte și competente în funcții importante și că va promova o nouă imagine a României prin economia și cultura românească pe scena globală. În contextul european, trebuie să promită că va fi pregătit să apere interesele României cu demnitate și în cunoștință de cauză, scrie pe Contributors.ro Alin Orgoan, profesor, expert în Drept European.
Sunt un cetățean al României, născut în 1991, după comunism, după Revoluție. Am crescut în anii de tranziție și îmi amintesc de sărăcie și de lipsuri. Sunt dintr-o familie simplă din Arad, unde la masa de seară nu se discuta politică. Prima mea amintire legată de un președinte este cu Emil Constantinescu care fusese invitat la emisiunea Surprize, Surprize. Au venit din nou alegerile, cu Iliescu contracandidatul lui Vadim. Atunci, copil fiind, aveam doar un televizor cu „purici”, iar numele Iliescu, Constantinescu și Băsescu răsunau în mintea mea ca și cum singura condiție să devii președinte era să îți sfârșești numele cu „-escu”.
Aveam nouă ani în 2000 și în mintea mea era limpede că Iliescu va câștiga – pur și simplu pentru că numele lui se termina în „escu”. După el a venit Băsescu. Alegerile post-„escu” m-au surprins în Franța, fiind student la Drept în Bordeaux. Pentru prima oară, am privit alegerile dintr-o altă perspectivă, o gândire „de după -escu”. Era prima dată când nu am mai votat emoțional, ci rațional, pentru că studiasem Constituția și îmi puneam întrebarea: cine ar fi mai potrivit pentru acest rol? Am realizat atunci cât de puține lucruri se știau în țară despre politică și cât de multe despre politicieni. Și acum marile emisiuni de știri dedicate politicii sunt pline de bârfe, lupte de culise, nicidecum de discuții serioase despre ce trebuie să facă un politician sau despre soluții concrete.
Lumea e sătulă de promisiuni deșarte. Nimeni nu explică în detaliu ce face fiecare instituție a statului. În mintea multora toți politicienii sunt fie șefi, fie nimeni nu e responsabil. Pe fondul acesta începe campania pentru alegerile prezidențiale și mă întreb: tinerii ca mine, născuți după comunism, care au învățat despre acele vremuri doar din cărți, înțeleg oare de ce România este condusă așa cum este astăzi?
Cu fiecare „praznic electoral” prezidențial românii își pun toate speranțele într-o singură persoană. Ca într-un fel de sindrom Stockholm colectiv așteptăm acel „tătuc”, acel dictator bun, care să ne rezolve toate problemele: să ne dea apă caldă, salarii și pensii mari, medici și profesori competenți. Timp de mulți ani, președintele a fost văzut ca un om providențial care poate reforma totul. Însă trecerea de la comunism la democrație nu a inclus și educația democratică a poporului despre separația puterilor în stat.
Desigur, s-a scris o Constituție, s-au reformat instituții, care pe hârtie funcționau. Dar, în realitate, instituțiile statului erau acaparate politic, iar cetățenii nu aveau încredere și nici nu căutau să înțeleagă cine ce trebuia să facă. Și astăzi, mulți oameni cred că primarul are toate puterile și nu-și cunosc consilierii locali. Nu înțeleg cum se iau deciziile, ce face un deputat sau un senator, ce puteri are un ministru, premierul sau președintele. În mintea cetățeanului, există doar „politicianul cu funcție”, care trebuie să rezolve toate problemele.
Acest agramatism democratic a fost voit întreținut, pentru ca cetățenii să nu se implice, să nu își asume responsabilități, iar politicienii să fie priviți ca niște persoane superioare. Altfel spus, unii sunt mai „egali” decât alții în fața legii – o reminiscență a comunismului. În ultimii ani, societatea s-a mai dezmorțit, dar nu suficient. Democrația românească este încă puternic afectată de faptul că oamenii nu înțeleg ce votează. Sunt asaltați de populism și propagandă, iar promisiunile electorale curg fără rușine, chiar dacă acestea jignesc inteligența cetățeanului.
O simplă lectură a Constituției ar fi de ajuns pentru a înțelege cum se exercită puterea la nivel național și cum funcționează separația puterilor, așa cum ne învață Montesquieu și John Locke. România este o republică semi-prezidențială. După Revoluție, cetățenii nu au vrut o republică prezidențială, de teamă că ar putea apărea un nou dictator, iar cel care dorea puterea, Iliescu, nu voia să depindă de Parlament. Așa s-a ajuns ca președintele să fie ales direct de cetățeni, iar astăzi el este, în mod ironic, politicianul cu cea mai mare legitimitate. Dar ce puteri are președintele?
Puterile explicite constituționale și puterile implicite politice ale Președintelui
Ce așteptări ar trebui să avem noi, cetățenii, de la un șef de stat care să fie demn de încrederea noastră? În primul rând, trebuie să înțelegem că România de azi nu este o țară fără provocări majore. Suntem cu un deficit bugetar semnificativ, avem instituții care și-au pierdut credibilitatea în ochii cetățenilor și suntem pe cale să pierdem banii din PNRR, bani cruciali pentru modernizarea țării. Problema corupției și a statului de drept rămâne, și, în mod tragic, în 2024, încă nu avem un spital nou construit. Reforma educației este la pământ și toate aceste probleme nu sunt de competența directă a președintelui. Toate acestea sunt prerogativele Guvernului și Parlamentului, iar ele vor fi decisive la alegerile legislative, nu prezidențiale.
În viața cotidiană, în timp de pace, președintele nu este cel care decide salariile, pensiile, câte spitale se construiesc, câte autostrăzi apar sau ce se predă în școli. Acestea sunt prerogative ale Guvernului și Parlamentului. În privința puterilor explicite, Constituția îi conferă președintelui un rol major în politica externă, numirea unor funcționari-cheie precum șeful SRI și SIE, precum și judecătorii Curții Constituționale, cea care decide asupra constituționalității legilor. Importanța CCR este crucială pentru echilibrul dintre puterile statului, iar președintele, prin aceste numiri, poate influența pe termen lung decizii fundamentale. De asemenea, președintele poate convoca referendumuri, poate participa la ședințele Guvernului când sunt discutate probleme de interes național și poate media între puterile statului.
În primul rând, Președintele reprezintă Statul conform articolului 80 și garantează independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. Președintele are un rol foarte important în politica externă; conform deciziei CCR, președintele ne reprezintă în cel mai înalt for european, la nivelul UE în Consiliul European, unde se iau cele mai importante decizii. Conform articolului 91, președintele încheie tratatele internaționale în numele României, care trebuie supuse spre ratificare Parlamentului, și numește ambasadorii.
În contextul geopolitic actual, articolul 92 al Constituției prevede că președintele este comandantul forțelor armate. Aceasta înseamnă că el poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a armatei. Președintele acționează în caz de agresiune armată împotriva țării, luând măsuri pentru respingerea agresiunii și informând imediat Parlamentul. Președintele poate institui starea de urgență sau starea de asediu, tot cu aprobarea Parlamentului. Participă la deciziile majore privind securitatea națională, inclusiv prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT).
O altă putere importantă a președintelui este promulgarea legilor conform articolului 77. După ce Parlamentul adoptă o lege, președintele trebuie să o promulge în termen de 20 de zile. Președintele poate să ceară reexaminarea legii o singură dată sau să o conteste la Curtea Constituțională.
Președintele poate convoca referendumuri potrivit articolului 90. El poate cere poporului să se pronunțe prin referendum asupra unor probleme de interes național.
Una din cele mai importante prerogative în timp de pace este desemnarea prim-ministrului conform articolelor 85 și 103. După consultarea partidelor politice din Parlament, președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, care va solicita apoi votul de încredere din partea Parlamentului. Ne aducem aminte de perioada Dragnea, când Iohannis a respins anumite propuneri de premieri.
Președintele poate dizolva Parlamentul conform articolului 89, dar doar în cazul în care acesta respinge de două ori consecutiv propunerile de guvern, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor partidelor politice.
Poate cea mai importantă prerogativă politică care afectează cetățenii indirect și politicienii în mod direct este puterea de a numi în funcții publice. Conform articolului 94, președintele are prerogative de a numi în anumite funcții, cum ar fi judecătorii Curții Constituționale, directorii serviciilor de informații și alți oficiali cu rang înalt. De asemenea, președintele poate acorda grațiere individuală conform articolului 94, dar poate si acorda decorații și titluri onorifice, sau sa acorde cetățenia române și sa aprobe renunțarea la aceasta.
Dar președintele României nu își exercită puterea doar în limitele stricte ale Constituției. Sunt și puteri implicite, acelea pe care le câștigă prin jocurile politice, negocieri cu liderii partidelor, influență indirectă asupra guvernării, dar mai ales prin accesul la informații esențiale de la serviciile secrete. Într-o clasă politică afectată de corupție, puterea informațiilor devine o armă cu dublu tăiș. Adesea se spunea că președintele poate acționa ca un păpușar și este în spatele marilor mișcări politice, că liderii partidelor le-ar fi frică de președinte pentru că el deține informații despre afacerile acestora, și aceștia, dacă nu sunt loiali și obedienți, ar putea suferi politic.
Desigur, acestea pot fi exagerări. Băsescu spunea că “am fost cel mai bine informat om politic, dar n-am știut decât 10%”. Un alt lider politic, acuza existența unui Stat paralel, a unei structuri paralele cu statul de drept, în spatele culiselor unde anumiți oameni din structurile statului ar lua decizii strategice și interesate. Desigur, contextul politic actual s-a schimbat, acest discurs este acum folosit de partidele extremiste. Însă, în definitiv, puterile implicite ale președintelui înseamnă că, în funcție de contextul favorabil politic, cu majoritate în Parlament sau nu, președintele poate deveni un actor mai incisiv, mai „jucător”, care să se impună pe scena politică, sau poate ramâne un președinte care se rezumă la atribuțiile constituționale, interpretate stricto sensu.
Președintele ne reprezintă în Consiliul European, cel mai înalt for european
Din punctul meu de vedere, ca jurist specializat pe dreptul Uniunii Europene, marea prerogativă a președintelui este reprezentarea României în Consiliul European. Acolo, nu se iau doar decizii de politică externă, ci și hotărâri care privesc domenii de competență internă, cum ar fi economia, migrația, industria. Deciziile luate în acest cadru au implicații pentru Guvern, dar președintele este cel care reprezintă România. De aceea, e crucial ca președintele să înțeleagă complexitatea Uniunii Europene, să cunoască marile dosare ale momentului și să lupte pentru interesele României. Politica europeană nu mai este doar politică externă, ci, de multe ori, o politică internă extinsă, pe care trebuie să o tratăm ca pe o componentă federală.
Nu este suficient ca președintele să fie prezent la întâlniri și a apărea în fotografii. El trebuie să joace cartea României cu fermitate și tact, să știe când și cum să își apere țara și cetățenii, chiar și atunci când asta presupune să își impună vetoul. Într-o Uniune Europeană unde interesele politice, economice și geopolitice se intersectează, președintele României nu poate fi doar un diplomat de complezență. Trebuie să fie un lider asertiv, capabil să se lupte pentru ceea ce contează.
Românii așteaptă mai multă implicare și prezență de la viitorul președinte. Nu vorbim despre gesturi populiste, ci despre o atitudine demnă, care să inspire încredere. Avem nevoie de un președinte care să fie ferm când trebuie și care să își reprezinte țara cu onoare și curaj în fața marilor provocări globale.
Dar ce votăm atunci la prezidențiale?
Dacă ne uităm la ce urmează după mandatul președintelui Klaus Iohannis, ne putem întreba ce ar trebui să promită viitorul președinte. Care este grila de promisiuni pe care viitorul președinte ar trebui să o urmărească pentru a fi un lider autentic?
Mai multă transparență în privința cheltuielilor banilor publici. Nimic nu sapă mai mult încrederea cetățenilor decât planarea dubiilor asupra cheltuirii banilor publici într-un mod abuziv. Transparență și în luarea deciziilor, desigur acele informații care pot fi spuse cetățenilor. Avem dovada altor lideri din alte țări europene care vorbesc foarte deschis despre multe teme, despre care în România există un tabu. Într-un context geopolitic atât de tensionat, românii trebuie informați despre ce rol joacă România în acest context.
Comunicare constantă cu publicul și presa. Aici desigur ne referim la mandatul actualului președinte. Cred că critica cea mai mare pe care o pot aduce este lipsa unei comunicări constante cu presa și cu publicul pe marile teme. Nu îmi doresc un președinte care să stea cumva ascuns în Palatul Cotroceni, nu-mi doresc niciun președinte care să stea veșnic pe rețelele de socializare, însă îmi doresc conferințe de presă, de la care să fiu informat corect, nu să las zvonurile și dezinformarea să acopere tot felul de teorii. Aceasta este una dintre prerogativele președintelui, de a se adresa publicului pe teme de interes național. Cred că aici se poate mai bine pe viitor.
Numiri în funcții pe baza consultării societății civile și a lumii academice. Aici, ca și partidele politice care doresc să ajungă la guvernare, să aibă majorități în Parlament, cred că unul dintre angajamentele majore trebuie să fie legat de numirile unor oameni-cheie în instituții cruciale: de la judecătorii Curții Constituționale la șefii serviciilor secrete. Pentru ca aceste numiri să fie încredințate celor mai competenți oameni, trebuie consultată nu doar clasa politică, ci și societatea civilă și lumea academică. Viitorul președinte ar trebui să promită că aceste numiri nu vor fi făcute pe baza carnetului de partid, ci pe baza unei competențe recunoscute și apreciate de specialiști și de public.
Promovarea României prin economie și cultură în deplasările internaționale. Președintele trebuie să ia cu el patroni români în vizitele oficiale și să promoveze economia românească, trebuie să fie un ambasador economic. Desigur, trebuie o relație bună cu mediul de afaceri din România, dar președintele, prin diplomația culturală și economică, poate contribui la o imagine mai bună despre România. Imaginea României în Europa este una problematică, demnitatea românilor trebuie redată în Europa. Românii nu trebuie să se simtă discriminați sau o populație de mâna a doua, care vine dintr-o țară cu probleme. Trebuie să reînnoim imaginea prin economie, cultură, sport, iar președintele trebuie să aibă un obiectiv clar și să se folosească de rolul său pentru aceasta.
Pregătire temeinică pe dosarele europene, cu cei mai buni specialiști. Consiliul European nu este un loc pentru improvizație. Deciziile care se iau acolo au impact direct asupra vieții economice, politice și sociale din România. De la bugetul Uniunii Europene până la reglementările privind migrația sau politica externă, președintele României trebuie să fie un jucător bine informat, capabil să negocieze la sânge pentru interesele noastre.
Viitorul președinte nu poate promite că va construi spitale sau autostrăzi – acestea sunt responsabilitățile Guvernului și ale Parlamentului. Dar poate promite că va fi un lider transparent, că va comunica deschis și sincer, că va face numiri corecte și competente în funcții importante și că va promova o nouă imagine a României prin economia și cultura românească pe scena globală. În contextul european, trebuie să promită că va fi pregătit să apere interesele României cu demnitate și în cunoștință de cauză.
România nu are nevoie de un salvator care să promită că va rezolva totul. România are nevoie de un președinte care să își înțeleagă atribuțiile și să le îndeplinească cu seriozitate și demnitate.
Președintele în vremuri de criză: Ce se întâmplă dacă izbucnește un război?
O întrebare interesantă pe care aș dori să o aud în dezbaterea prezidențială este următoarea: ce ar face președintele în cazul izbucnirii unui război în România? Ce măsuri ar lua, atât constituțional, cât și politic? Întrebarea esențială este pe mâinile cui ar lăsa cetățenii țara în caz de război, având în vedere că puterile președintelui sunt mai limitate în vreme de pace. În timp de război, însă, președintele devine liderul suprem. În perioadele de pace, președintele poate să fie jucător și să se joace cu guvernul, parlamentul și partidele politice în diverse jocuri și interese, folosindu-se de informațiile deținute. Însă, în contextul geopolitic actual, cu un război la graniță, miza este uriașă.