Mihai Iovănel "Istoria literaturii". Trepanație pe-o cultură ce-a trăit nebunia

Mihai Iovănel „Istoria literaturii române contemporane” am citit. După 700 de pagini, mi-a venit să cânt cu Minulescu: „N-a fost nimic din ce-a putut să fie, /Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit… /N-a fost decât o scurtă nebunie /Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…” Și romanța asta a lui Minulescu mi-a venit în cap pentru că tot ce credeam eu c-am trăit, sufletește, teoreticește, legat de cultura anilor din urmă, nu se potrivește cu “Istoria” lui Iovănel. Este bine. Iovănel mi-a scos din cap fumurile. Este provocator. “Istoria” lui Iovănel „sugrumă” cu mâna lui scriitori, cărți, povești. E execuția trecutului. Bâjbâielile noastre văzute de către o nouă generație.

Am citit cu pasiune Mihai Iovănel „Istoria literaturii române contemporane”, Polirom, 2021.Am văzut că a apărut pe piață și m-am dus la librărie să mi-o iau. Și cu cât am citit mai mult, cu atât mi-a căzut moralul.

Am citit cartea literaturii de după 1990 ca pe un roman de aventuri. E viața mea culturală acolo, domle! Începutul cărții este de vină. Primele 300 de pagini mi-au dat vertij. M-au lovit în moalele capului. Habar n-aveam ce mi se întâmplă. Și a trebuit să stau să mă gândesc ce-i cu mine. Greu de găsit răspunsuri. Iovănel îmi judecă patimile, vremurile. Mihai Iovănel lovește din orice poziție și fără atâta fandoseală oameni, momente pe care le-am trăit cu intensitate. Lui Iovănel îi pasă prea puțin de contexte. Pentru mine este în continuare neclar ce-am trăit. Pentru mine sunt momente unice, irepetabile, netrăite de alte generații. Da, de la momente mari de istorie, Revoluție, revoltele anilor 1990, până la amănunte la care am fost parte, revista Dilema, apariția unor cărți “tari”, aștrii poeți-prozatori căzând și-năltându-și operele în lansări de Bookfest. Mihai Iovănel taie chirurgical astfel de momente. Și nu știți ce dureroasă este această operație. M-am simțit ca un porumbel gras, chel și rănit. Chiar asta am trăit? Pentru Mihai Iovănel totul este destul de clar. Este clar cu Pleșu, cu Liiceanu, cu Revoluția, cu ideologiile, cum a fost, cum nu mai este.

Pare în acest șir de certitudini ideologice, de stări, de evenimente că „N-a fost nimic din ce-a putut să fie, /Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit.” M-am simțit un ratat. Băi, chiar așa a fost? N-a fost așa, dar așa se vede astăzi. Adevărul este că așa se scrie istoria. Așa o fi fost, din afară, de la distanța unei noi generații, da, așa este.

O generație care abia în anii 2000 s-a putut afirma cu adevărat, o dată cu internetul. O generație difuzată greu, rar, refuzată mult timp. O generație care-și are modelele, idolii în afara granițelor mele mentale. Iovănel sugrumă “bătrâni” ca mine care stau și azi într-o stare de romantism și de romanță. Repet, am fost împușcat în cap. De aceea, provocarea nu a fost să rejectez cartea, autorul pentru această ne-înțelegere a vremurilor, a contextelor, pentru certitudini pe care eu nu le voi avea niciodată. Provocarea este să-nțelegi autorul, cartea, viitorul.

Vai, ce frumos a fost în lupta mea buimacă de idei, în focurile mele de paie ale anilor ce-au fost. Ce bucurie era o carte apărută. Nu știe Iovănel cum ne bălăceam în mirosul tipografic al cernelii tipografice. Cât de aprinse erau discuțiile de facere a lumii. Oho, la Revoluție, în toți anii ăștia.

Cumva Iovănel vede în mine și ai mei aceea necesară generație irosită, sterilă. „N-a fost nimic din ce-a putut să fie, /Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…”. Or eu văd acele vremuri ca fiind o “scurtă nebunie”, vremuri cu care rar o generație se întâlnește. Nu-i nevoie de verdicte, mi-am spus. Este nevoie de înțelegere. Mihai Iovănel n-are înțelegere. Niciun fel de înțelegere. Manolescu, Simion, Pleșu, Liiceanu, Patapievici executați. Sigur, survolul lui Iovănel nu nimerește detaliile, dar, repet, nici erori majore nu-s. S-au schimbat publicurile, idolii mei n-au prins anii din urmă ai sindrofiilor de gen, al reducțiilor social media.

Revin: nu-i o condamnare a cărții. E o provocare, în toate aceste sensuri, să citești Istoria lui Mihai Iovănel. Să te confrunți cu ea. Eu și idolii, eu și generația, eu și scriitorii cu toții am învățat și creat lucruri. Am fost deodată și demiurgi, și elevi, și farsori, și bețivi după micile noastre descoperiri. Sentimentul este că toate astea au devenit niște „mașinării stricate”. Și, dece nu, admit că așa este.

O altă dezmeticire. Mihai Iovănel nu-i George Călinescu. Nu-i romancier al literaturii. Nu-i nici Nicolae Manolescu care construiește „Arce ale lui Noe”. Se revendică din stilul, demersul lui Eugen Lovinescu. Trecere în revistă, cuprindere succintă a unei bibliografii enorme și când și când portrete de scriitor și comentariu de 3 rânduri pentru o reușită literară. Comentariile sunt fără înfrigurări, detalii. Nimic nu se lasă fără vreo ștampilă.

Iovănel nu-i rock, nu-i hip-hop, este rapping. Și uite așa celelalte istorii devin niște „Romanțe”. Oricât de bine au cântat rock în anii 90 unii dintre noi, ei sunt de-modați. Devenim romanțe.

Există o bucurie pe care am avut-o trăind cărți, cum spuneam. Iovănel listează. Sunt liste întregi de cărți ordonate pe genuri, pe obsesii sociale. Cărți pe care le-am citit, cărți pe care nu le voi citi vreodată. Și aici Mihai Iovănel mi-acoperă un gol. Stilul însă îmi taie maioneza. Prin ce trecusem citind una alta, de la Bănulescu, Aldulescu, de la Groșan la Cărtărescu, de la Vlădăreanu, la Braniște, la Cârstean, Teodorovici, Filip Florian, ca să dau câteva exemple – totul e judecat tehnic. Și idolii mei abia se țin pe picioare. Iovănel este laconic și drastic. Și aici i se simt limitele. Istoria lui Iovănel este una de respirație sacadată, ca a unui alergător de 100 de metri băgat la maraton. Repede, repede trebuie marcate obstacole, neguri, dată ștafeta. Bun, era greu astfel de stat în loc, când sunt atâtea de spus despre 30 de ani trecuți.

Revin: este în această carte o altă judecată decât cea cu care sunt obișnuit. Și un alt stil. Respirația largă, rock și romanță este tratată în rapp. O etichetă și transfer spre un survol al subiectului următor. Și aici abundă de mecanică, de ne-nțelegeri. Și m-am întrebat despre aceste scurtcircuite. Unul este cel al contextelor. Celălalt este cel al limbajului.

Născut în 1979, Mihai Iovănel este „prădător” al generației internet. N-a trăit în interiorul contextelor, bucuriilor pe care eu mi le revendic. Și de asta am citit cartea încordat, provocat. Este altă privire asupra vieții mele culturale. Lecturi, aprecieri, identități, limbaj, mentalități.

N-am altă rimă. Mihai Iovănel a văzut că timpul, literatura, pasiunea mea sunt ca-n Minulescu: „N-a fost nimic din ce-a putut să fie, /Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit… ,

iar eu îi răspund: “N-a fost decât o scurtă și voluptoasă nebunie.

Și Mihai Iovănel îmi râde cu „Istoria” lui: Nebunie… “Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…”

Cumva, în toate felurile, generația mea n-a comunicat cu cea a lui Mihai Iovănel. Orgolioși și plini de noi am transmis generației ce-a venit un sentiment al ratării. În Ro e imposibil. Ori noi în Ro am trăit cea mai mișto experiență a învățării, cuceriri, formării, ratării, tâmpizării. Nu-s patriot. În condițiile RO m-am format-deformat. Atâta neașezare și obsesii după nerealizări sociale, politice a dat generației acesteia anxietate. Lipsa de comunicare adecvată a bătrânilor a dus la lipsa de înțelegere a tinerilor. Și războiul este și acum în focuri. Se simte. Restul a făcut internetul, contactul cu o lume variată, cu mult mai tolerantă, în principiu.

Este, repet, o carte pe care am trăit-o cu sufletul la gură. A fost o lectură sado-maso. Ceea ce credeam că a fost o nebunie, unic și irepetabil, a fost călcat de tanc. Așa se scrie istoria. Am învățat asta de la Lucian Boia, de la un bătrân.