Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte:

1. Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige din nou un mare război, fierbinte sau rece, așa cum victoriile din cele două Războaie Mondiale și din Războiul Rece au asigurat și menținut supremația mondială a Statelor Unite și prevalența ordinii liberale occidentale în secolul XX;
2. Din nefericire, vechea tensiune între forța dreptului și dreptul forței a revenit în actualitate iar Rusia și China, în conflictele cu mare încărcătură simbolică din Ucraina și, respectiv, Taiwan, doresc să demonstreze că SUA sunt neputincioase și nu au puterea să le înfrunte decisiv;
3. Dacă Rusia și China reușesc să demonstreze public acest lucru, credibilitatea SUA ca Primă Mare Putere a lumii este compromisă și, odată cu ea, va cădea ordinea globală bazată pe supremația Occidentului și a valorilor liberale;
4. Nu știm deocamdată dacă teza declinismului american se va confirma sau nu, dar știm cu siguranță că pariul dictatorilor de la Beijing și Moscova este riscant și că lumea liberă a reușit întotdeauna să se mobilizeze mai eficient și mai puternic decât un regim dictatorial, chiar dacă nu de la începutul conflictului, fiindcă trebuie convinși cetățenii și asta ia timp, învingând în cele din urmă și stabilind regulile sistemului internațional;
5. Cine câștigă războiul, face regulile pentru cel puțin o generație. Pentru că puterile liberale au câștigat marile războaie ale secolului XX (1918, parțial 1945, 1989), dreptul internațional reflectă astăzi valorile liberale. Dacă războaiele ar fi fost câștigate de puterile dictatoriale, lumea ar fi fost guvernată după principiile lor (dovadă ce s-a întâmplat cu Europa de Est, căzută sub „regula” Uniunii Sovietice, până la eliberarea din 1989);
6. Mă tem că încercarea de contestare și distrugere a ordinii liberale occidentale, practicată tot mai sfidător de regimurile dictatoriale ale Rusiei și Chinei, se va finaliza cu o confruntare din care, în esență, cel mai puternic se va impune. Nu forța dreptului, așa cum ne-ar plăcea nouă (celor care credem în paradigma liberală) ci tot „dreptul forței” va tranșa conflictul, mai devreme sau mai târziu, așa cum -trebuie să admitem- s-a întâmplat întotdeauna în istorie;
7. Statele Unite vor trebui să înfrunte decisiv China și Rusia, dacă vor să își mai păstreze supremația mondială. Fără să lupte cu toată energia, resursele și inteligența de care dispun, fără să își mobilizeze toate puterile -interne și aliate- pentru a respinge agresiunea simbolică sau, vom vedea, poate chiar militară a Orientului autoritarist, SUA nu vor mai putea emite pretenția de a conduce lumea, dincolo de 2030 sau chiar mai devreme;
8. China va obține în câțiva ani supremația economică și tehnologică mondială și va încerca să își transforme puterea economică în putere politică, ceea ce a făcut orice putere a lumii în ultimii două mii de ani. Nu avem nicio îndoială în acest sens, nici cu prima parte a enunțului (puterea economică), nici cu a doua (puterea politică);
9. Încercarea UE de a se sustrage acestei mega-confruntări și de a mânca cireașa de pe tortul învingătorului este oportunistă, iluzorie și perdantă, pentru că o eventuală neutralitate strategică a Bruxelles-ului, între blocul SUA-Marea Britanie-Canada-Australia-Japonia, de o parte, și China-Rusia-Iran de partea opusă ar împinge UE în câțiva ani în condiția minoratului politic iar la final tabăra care va ieși învingătoare nu va da doi bani pe baletul diplomatic tip Borrell și pe micile lașități ale UE, ci îi va impune termene și condiții mult mai dure decât ar fi obținut prin participarea onestă la o politică tip bloc;
10. România? O singură opțiune viabilă, cea occidentală – securitate pe mâna NATO și a SUA, dezvoltare economico-socială și de infrastructură cu instrumentele UE, educație cu efort propriu și substanțial, cu tenacitate, pentru a combate eficient efectele dezastruoase ale inculturii, incompetența națională, ADN-ul corupției istorice și tentațiile extremiste. Și, bineînțeles, avem nevoie de o politică internă mai serioasă.

*

Îmi displace profund confruntarea ca mod de rezolvare a unui conflict iar acest text nu este nicidecum o pledoarie în favoarea războiului, ci dimpotrivă. Având studii universitare și formare profesională în paradigma gândirii liberale, ca să nu mai vorbesc de opțiunea politică fundamentală pe care am asumat-o acum 30 de ani, voi considera întotdeauna că școala liberală a relațiilor internaționale, bazată pe valori, norme și reguli ale sistemului internațional și pe încrederea în forța dreptului, colaborare între state (multilateralism) și triumful rațiunii are cel puțin superioritate morală, dacă nu și de altă natură în fața oricăror alte abordări.

Din păcate, provocările și transformările dramatice prin care trec societățile noastre și ordinea liberală globală în ultimii ani îmi îndreaptă pașii, cel puțin ca cercetător al relațiilor internaționale dacă nu ca opțiune politică individuală, cu puterea unui uragan, spre abordările școlii realiste, ale cărei argumente, observații istorice și dovezi ale prezentului, deși cinice, nu mai pot fi ocolite, oricât am încerca să ne opunem. Una este ce am vrea să se întâmple și considerăm ideal și alta este ce credem că se va întâmpla.

Tipologia conflictelor actuale este în esență aceeași, chiar dacă vorbim de ordinea liberală internațională, sfidată flagrant de China și Rusia, sau de o democrație liberală aflată sub asaltul intern al populismului iliberal și extremiștilor. Chiar dacă ești un om bun și urăști în principiu utilizarea forței, atunci când agresorul îți sare în spate, convins că tu îl vei menaja pentru că ești liberal, deci „ești slab” și îi dai drepturi peste drepturi, se va dovedi că tot utilizarea forței rămâne soluția ultimă pentru salvarea vieții tale. Dacă nu ai cumva plăcerea bolnavă de a te vedea devorat de dușmani sau dacă nu ai proasta inspirație să aștepți să apeși pe trăgaci până devine prea târziu…

Coordonate sau nu în cadrul unor discuții anterioare, Rusia și China vor împinge tensiunea din Ucraina și Taiwan la cote paroxistice, până la limita la care speră că SUA vor ceda și vor pleca steagul, cerșind pacea. Aceasta este adevărata miză. Nu Ucraina în sine, nu Taiwanul, ci anularea încrederii lumii în supremația SUA.

Dacă administrația de la Washington nu va pleca steagul în fața agresorului și nu va cere discuții și negocieri (asta este ceea ce dorește domnul Putin, să fie invitat la tratative), anticipez că Rusia va lovi în cele din urmă Ucraina, la început prin separatiștii săi din Donbas (care înseamnă tot armata rusă, dar fără însemne), pentru a arăta tuturor că nu se teme de riposta SUA/NATO și chiar pentru a demonstra, așa cum indică evaluările lor, sperăm greșite, că nici măcar nu va exista o ripostă a SUA sau a NATO.

La fel este probabil să acționeze regimul Republicii Populare Chineze asupra Taiwanului democratic în următoarele luni, aplicând o lovitură scurtă și umilitoare Taipeiului, într-o formă sau alta, doar pentru a arăta că SUA nu pot apăra efectiv Republica China, dincolo de declarații. În mod limpede și categoric, SUA nu pot lupta pe două fronturi, iar evaluarea Beijingului și a Moscovei este că, de fapt, SUA nu sunt pregătite acum să lupte pe niciun front, darămite pe două, din cauza dezbinării politice interne a societății americane.

Cu alte cuvinte, Rusia și China consideră că au prins SUA „la înghesuială” iar Washingtonul va fi inert. Cred că este un pariu foarte riscant. Când realizează că este atacată, națiunea americană își schimbă întotdeauna setarea, de la modul pacifist la modul beligerant, și o face de o manieră devastatoare, cu resurse care întrec închipuirea adversarului. Democrația americană traversează în prezent o criză de încredere dar asta nu înseamnă că SUA nu se pot trezi și că și-au pierdut capacitatea de a acționa.

Cu ceva timp în urmă am publicat un articol în care propuneam să fie măcar dezbătut serios scenariul invitării Ucrainei în NATO. Nu am spus că eu cred că asta se va întâmpla, ci doar am prezentat un scenariu, o variantă de lucru, cu argumentele și contra-argumentele aferente, pe care le știu foarte bine. Nu vă puteți imagina câți oameni altminteri inteligenți și buni cunoscători ai situației m-au contactat personal să mă întrebe de ce am scris așa ceva și dacă eu chiar cred în acest „scenariu nerealist”. Uite așa se scufundă oamenii treptat în realism și își înmormântează ultimele speranțe… Le-am explicat că nu contează ce cred eu despre șansele de a se materializa (mici, de bună seamă) cât contează să încercăm măcar să vedem tabloul în ansamblul lui, să reflectăm la strategia Rusiei de a decredibiliza total capacitatea SUA și a Occidentului de a face ceva concret și de a apăra și proteja Ucraina de agresiunea continuă a Moscovei după 2014, de a observa că președintele actual al SUA repetă „angajamentul de neclintit” în apărarea Ucrainei. Cum, cum altfel poate fi pus în practică acest angajament? Era o formă cel puțin teoretică de a o apăra fără război, căci domnul Putin ar fi capabil să treacă multe praguri, dar nu ar ataca NATO. O Ucraină singură este și va rămâne însă vulnerabilă, iar inclusiv Washingtonului îi va fi mult mai greu de a-și pune în aplicare angajamentul de a o apăra. Indiferent cât armanent american îi va furniza Ucrainei și câte sancțiuni ar impune Rusiei. Am spus greu, nu imposibil.

Rusia nu va ocupa Ucraina, nu asta îl interesează pe domnul Putin. Oricum, trupele fără însemne infiltrate în Donbas, peste granița ucraineană, tot Rusia înseamnă, dar asta este o altă poveste. Formal, nu vom vedea o invazie a Rusiei asupra teritoriului ucrainean care nu este deja revendicat de separatiști, încă din 2014. Dar ceea ce contează, chiar dacă nimic nu se va schimba până la urmă pe teren în raport cu situația geopolitică actuală, este cine va fi considerat învingătorul simbolic al conflictului. Se va putea oare prezenta domnul Putin în ochii rușilor ca triumfător asupra SUA, NATO și Occidentului la alegerile parlamentare din Rusia, în septembrie? Va deturna atenția de la metodele dictatoriale și criminale de a scăpa de opozanți? Va reuși să-i rupă pe vest-europeni de SUA, într-un moment în care se încearcă recristalizarea relației transatlantice? Va finaliza și va operaționaliza Nord Stream 2, cu toată opoziția Americii? Acestea sunt mizele secundare, și ele importante.

Trăim un moment crucial al istoriei. Ordinea liberală occidentală și supremația SUA sunt contestate puternic. Îmi pare rău că trebuie să o spun, fără luptă America își va pierde poziția de lider al lumii. Așa este făcută natura umană și implicit cea politică, întemeiată pe confruntare și pe dreptul celui mai puternic de a stabili regulile. Când spun luptă, nu vă gândiți neapărat la războiul convențional, acela este ultima formă a confruntării. Dar America va trebui, mai devreme sau mai târziu, să înfrunte sfidarea Rusiei și ascensiunea Chinei, dacă își mai dorește să fie Prima Mare Putere a secolului XXI. Dacă nu, secolul american este irepetabil.

La rândul lor, China și Rusia au pariat riscant. Probabil, s-au gândit că trebuie să fragilizeze poziția și credibilitatea SUA în sistemul internațional înainte ca relația transatlantică să apuce să se cimenteze din nou.

Da, UE este acum veriga slabă în lanțul de putere strategică a Occidentului, prin fandările și cochetările pe care unii lideri europeni le încearcă în relația cu China și Rusia. Nu pentru că UE nu ar putea să revină „cu arme și bagaje” alături de SUA în cea mai puternică și mai naturală alianță civilizațională din istoria lumii, ci pentru că unii nu mai sunt convinși că America își mai poate reveni din declinul în care cred ei că a intrat și, mai rău decât atât, își închipuie că UE ar putea fi mica Elveție în confruntarea giganților, în acest proces de resetare a ordinii globale, în care ar putea avea de câștigat în orice variantă, și dacă se vor impune China și Rusia, și dacă o să-și revină SUA. Nu poate exista o gândire mai lașă, mai oportunistă și mai perdantă decât aceasta. Pentru periferia UE, această atitudine echivalează aproape cu o abandonare. Dar, din fericire, în UE nu sunt numai aceștia, ci și mulți alții care văd lucrurile în derularea lor rațională – refacerea relației transatlantice SUA-UE, consolidarea NATO, restabilirea încrederii în democrația liberală și în capacitatea Occidentului de a se reinventa în secolul XXI.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro