Mamă la teatru. De ce m-a dat peste cap o piesă cu Rebengiuc pe care ar fi bine să o vedem toți

Am ieșit recent din sala Teatrului Bulandra cu un nod în gât. Văzusem Tatăl, în regia lui Cristi Juncu, un spectacol tulburător, cu Victor Rebengiuc, la 92 de ani, într-un rol pe care nu-l poți uita mult după ce se lasă cortina. Este povestea unui tată care alunecă încet, dureros și ireversibil într-o lume a confuziilor, a amintirilor care se sparg ca cioburile pe podea. Un bărbat care a fost odinioară puternic, stăpân pe viața lui, dar care azi nu mai știe sigur cine e femeia care îi aduce ceaiul sau dacă apartamentul în care se află e al lui. La finalul piesei, în jurul meu, oamenii aveau ochii umezi. Nimeni nu se grăbea să plece. Poate pentru că, preț de aproape două ore, fiecare a stat față în față cu un adevăr pe care nu-l vrem niciodată rostit până la capăt: acela că vine o zi când părintele tău devine copilul pe care trebuie să-l ții de mână. Iar apoi, la rândul tău, vei avea nevoie, poate, de mâna propriului copil devenit adult.

În Tatăl, totul se vede prin ochii omului bolnav. Confuzia lui devine confuzia ta. Decorul se mută, personajele par altele, replicile se repetă – exact ca-n viața reală, când un părinte te întreabă de cinci ori pe zi unde e, de ce nu poate merge acasă, deși e chiar în sufrageria lui. Alzheimerul e crud. Nu răpește doar amintiri, răpește și siguranța și, mai ales, demnitatea. Dar poate cel mai crud este faptul că ne pune față în față cu fragilitatea noastră comună: nimeni nu e imun. Boala nu ține cont de cât de bun ai fost, câți ani ai putut munci, câți copii ai crescut. Vine pur și simplu, și, uneori, singurul lucru care o poate îmblânzi puțin este răbdarea celor care rămân lângă tine.

Când părintele nu te mai recunoaște, dar nu se desprinde de mâna ta

Cred că acesta este unul dintre cele mai răscolitoare roluri în care le poate pune viața: să îți vezi mama sau tatăl îndepărtându-se de ceea ce tu știai că sunt și să rămâi singura lor ancoră în realitate. Să devii tu singurul adult, în timp ce ei se retrag, treptat, într-o lume numai a lor. Dacă n-ai cunoscut oameni afectați de boala asta, piesa îți pare, poate, doar un text bine jucat.

Citește continuarea articolului AICI.