Ce aveau în comun fetele care au căzut în plasa lui Epstein? Și ce avem noi, părinții, de învățat din asta?

Când vorbim despre prădători sexuali, ne imaginăm violență și pericol clar. Ne gândim la răpiri, la monștri ușor de recunoscut. În realitate, multe abuzuri asupra fetelor încep cu ceva care nu pare periculos: o ofertă, o promisiune, un adult care „vede potențial”. Cazul Epstein-Maxwell ne obligă să privim mai atent nu doar agresorii, ci și drumul care duce până la ei.

Vulnerabilitatea nu apare peste noapte. Se formează în timp – uneori chiar în familie – atunci când fetele sunt crescute să fie plăcute, admirate, să nu deranjeze, să nu spună „Nu!”. Nu vorbim despre o lume îndepărtată. Vorbim despre semnalele pe care, fără să vrem, le transmitem zi de zi copiilor noștri.

În martie 2025, serialul Adolescence a dominat conversațiile despre adolescenți, violență și pericolul social media. Povestea unui băiat de 13 ani care își ucide colega după ce aceasta îi respinge avansurile a fost, pentru mulți, doar ficțiune. Un scenariu exagerat. O dramă construită pentru audiență. Apoi, a venit realitatea. La începutul lui 2026, crima din Cenei, Timiș – comisă de minori – a distrus iluzia că astfel de tragedii aparțin altor societăți. Dincolo de detaliile șocante, cazul a ridicat o întrebare pe care o evităm adesea: ce fel de mesaje primesc copiii noștri despre putere, respingere, dorință și control?

Zilele acestea, atenția publică s-a mutat peste ocean, spre cazul Jeffrey Epstein și Ghislaine Maxwell. Jeffrey Epstein a fost un finanțist american acuzat că a exploatat sexual zeci de minore, folosindu-se de bani, influență și promisiuni. A murit în 2019, în arest. Ghislaine Maxwell, partenera sa apropiată, a fost condamnată la închisoare pentru că a recrutat și a facilitat abuzul asupra fetelor. Cazul a scos la iveală un mecanism de manipulare și exploatare care a funcționat ani la rând. Faptul că o femeie a avut un rol central în acest mecanism a fost, pentru mulți, cel mai greu de înțeles, pentru că ne obligă să acceptăm că abuzul nu are un singur chip.

Despre Epstein se vorbește ca despre o anomalie: un miliardar deviant, o insulă, un cerc de privilegiați. Dar Epstein nu este o deviație exotică. Este forma extremă a unui mecanism care funcționează peste tot în lume, inclusiv în România: în orașe sigure, în școli bune, în familii educate. Un mecanism care nu începe cu abuzul propriu-zis. Începe mult mai devreme, cu mesajele sociale pe care fetele le primesc încă de mici. Le spunem să fie drăguțe. Le învățăm să nu supere. Le lăudăm pentru cum arată înainte de a le lăuda pentru cum și ce gândesc. Le încurajăm să profite de oportunități, dar nu le învățăm suficient cum să refuze. Așa se pregătește terenul pe care prădătorii știu să pășească fără zgomot.

Citește continuarea articolului AICI.