Totul îmi dădea siguranță, mai puțin temporizatorul pe care îl simțeam fixat pe noi

– Dacă ai de gând să te întorci cu o altă fată de acolo, mai bine nu te mai întorci! i-am zis îmbrățișându-l înainte de plecare. Mergea o lună în Germania, într-o tabără de vară. Ne-am luat la revedere cu tipicele „o să-mi lipsești” și „o să treacă repede”, dar și cu răspunsul lui amuzat la replica mea: “Cum să mă întorc cu altă fată?!”. 

Aveam 17 ani  și nu știam prea multe. Înaintea lui, a fost prima mea dragoste, băiatul pe care-l divinizau toate fetele în școala generală. Toate, înafară de cea mai bună prietenă a mea. Probabil de aia am devenit cele mai bune prietene. Sincer, n-aș fi putut să mă descurc în perioada aia fară ea – cu furișat noaptea afară din casă, cu plimbări de mână și săruturi interminabile, cu discuții care creionau un viitor pe care-l credeam sigur. După ce am intrat la licee diferite însă, ne-am despărțit. Pe mine m-au pus pe picioare prietenele mele, care m-au târât la un grătar organizat de o altă clasă, ca să mă mai scutur de stare. Nu-i plăceam deloc pe oamenii ăia, dar nici nu m-am împotrivit. 

Acolo l-am cunoscut pe Răzvan, care s-a hotărât să facă o primă impresie „bună”: mi-a aruncat telefonul în nisip, ca să fiu mai prezentă. Purta ochelari si avea o figură amuzantă, cu un zâmbet permanent. Era mai scund ca mine. Nu puteam să-l iau foarte în serios – se străduia prea tare să fie în centrul atenției –, așa că de-aia nici nu m-am supărat când mi-am dat seama că-mi stricase telefonul. 

Îl știam vag din liceu. Era împreună cu o colegă de clasă, pe care o vizita în pauze. La grătar venise totuși singur și n-a ezitat să mă interogheze. Îmi punea tot felul de întrebări care mă făceau să-l găsesc chiar enervant. Am aflat că se mutase în Eforie, orașul meu natal, și că nu se împrietenise cu nimeni acolo. Binevoitoare, am zis că-l voi introduce în grupul meu. Câteva zile mai târziu, m-a căutat ca să ne plimbăm cu bicicletele. Doar îi promisesem că-i voi oferi sprijin, nu? Așa am început niște plimbări zilnice care, în timp, au devenit aproape ritualice. Ne întâlneam în același loc de pornire și ne despărțeam mereu în fața porții mele. Vorbeam mult și de toate – de la medicină la muzică la visuri îndepărtate – și asta mă fascina. Cum puteam găsi atâtea subiecte de discuție? 

Mi se părea prea deștept și parcă mă și speriau toate opiniile lui spuse cu atâta siguranță. Ne plimbam ore întregi motivându-ne reciproc că facem mișcare, însă știam amândoi că nu ăsta era scopul. Găseam rute cât mai ocolitoare ca să ajungem cât mai târziu acasă și parcă și atunci ajungeam tot prea repede și nu terminam ce aveam de zis. Îi povesteam de fosta mea relație și cât de tare am suferit, așteptând cu nerăbdare să dea semne de gelozie sau macar să pună un pansament pe rana pe care i-o arătam, dar nu intra niciodată în jocul meu. Era calm și-mi dădea sfaturi. Exact ca un băiat într-o relație stabilă, cum se presupunea că e. 

Până într-o seară, când m-a luat prin surprindere, spunându-mi relaxat că s-a despărțit de prietena lui. Atunci am devenit și mai confuză. M-a asigurat că e OK și că oricum relația lor nu mai mergea bine, deși până atunci nici nu prea îmi vorbise despre ea. De parcă ar merge ceva bine la 17 ani, când abia poți alege cu ce adidași să te încalți azi, darămite între două fete.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Patricia Drumeș

Parteneriat media