Iei copilul de la bunici. Abia îl zărești venind spre tine cu zâmbetul larg și îți dai seama. O urmă de ciocolată în colțul gurii trădează cea mai recentă gustare „interzisă”. Nici nu apuci să îi reamintești regula „fără ciocolată seara” că auzi replica pregătită din timp: „Buni zice că ești tu prea strictă!”. Râzi, dar nu e râsul tău. Copilul n-o spune cu răutate, doar cu inocența celui de-o șchioapă care și-a găsit „un aliat”. Îi zâmbești, dar frustrarea se adună, pentru a câta oară în ultima vreme!? Nu e prima dată când regulile tale sunt încălcate. Și nici prima dată când autoritatea părintelui în fața copilului devine subiect de conversație în absența ta.
În România, și nu numai, bunicii sunt o adevărată instituție. Sunt salvarea. Sunt sprijinul fără de care mulți părinți n-ar rezista. Și de cele mai multe ori, chiar sunt minunați. Dar există și situații în care relația aceasta nu e doar despre iubire, ci despre influență. Despre cine decide și cine e mai important. Despre cine are ultimul cuvânt în fața nepotului/ copilului. Și nu e vorba despre situații disparate, ci despre o stare de fapt. Despre comportamente repetitive ale bunicilor care creează confuzie în mintea copilului. Iar părinții rămân mereu frustrați și epuizați.