Finlandezii și bancul cu elefantul

Finlandezii au o slăbiciune pentru glumele despre ei înșiși. Una dintre ele sună așa: dacă unui german, unui francez, unui american și unui finlandez li s-ar cere să scrie o carte despre elefant, fiecare ar produce ceva complet diferit.

Germanul ar scrie un studiu riguros, în două volume, intitulat „Tot ce trebuie să știi despre elefant”. Francezul, cu pasiunea lui pentru anxietăți existențiale, ar scrie „Viața și filosofia elefantului”. Americanul, cu instinctul său comercial bine calibrat, ar publica fără ezitare „Cum să faci bani cu un elefant”. Finlandezul ar scrie o carte intitulată: „Ce crede elefantul despre finlandezi?”.

Gluma funcționează pentru că finlandezii au o relație specială cu propria identitate: o combinație de autoironie, introspecție și o anumită suspiciune față de restul lumii.

Istoria lor explică de ce. Finlanda a fost mult timp o națiune între imperii. Limba finlandeză nu seamănă cu cele ale vecinilor săi nordici. Este mai apropiată de limbile uralice — unele dintre ele având surprinzător de multe asemănări cu limbile din Asia de Est — decât de suedeză sau rusă.

Istoria politică este la fel de neobișnuită. Timp de aproximativ 600 de ani, Finlanda a fost parte a Suediei. Apoi, timp de aproximativ un secol, a devenit teritoriu al Imperiului Rus.

Abia în 1918, după prăbușirea imperiului țarist, Finlanda și-a obținut independența.

Nu este surprinzător că o țară aflată timp de secole între două puteri imperiale dezvoltă o obsesie pentru autonomie.

Spus mai direct: finlandezii au devenit foarte atenți la cine le intră în casă.

Capitalul străin, considerat „periculos”

În anii 1930, această prudență s-a transformat într-o politică economică explicită.

Guvernul finlandez a introdus o serie de legi care clasificau companiile cu mai mult de 20% capital străin drept — formularea oficială — „întreprinderi periculoase”.

Este probabil una dintre cele mai directe etichete legislative din istoria capitalismului. Nu „sensibile”, nu „strategice”; pur și simplu: periculoase.

Rezultatul a fost exact cel dorit: Finlanda a atras foarte puține investiții străine.

Când grupul umoristic britanic Monty Python a cântat în 1980 „Finland, Finland, Finland… You’re so sadly neglected and often ignored”, probabil nu și-au dat seama că finlandezii tocmai asta încercaseră să obțină.

Mitul mobilității totale a capitalului

Astăzi, ideea dominantă în economia globală este că statele nu mai pot controla investițiile străine.

Argumentul este simplu: multinaționalele sunt mobile. Dacă o țară le reglementează prea strict, acestea pot pleca în altă parte. Economiștii numesc acest lucru „votul cu picioarele”.

Dar realitatea este mai puțin dramatică. În anumite industrii — precum confecțiile sau jucăriile — capitalul este într-adevăr extrem de mobil. Fabricile pot fi mutate relativ ușor, iar muncitorii pot fi instruiți rapid.

În multe alte sectoare, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Companiile depind de resurse naturale locale, forță de muncă specializată, rețele complexe de furnizori, acces la piețe mari de consum șamd.

În astfel de cazuri, mobilitatea capitalului este mult mai limitată decât sugerează teoria economică.

China este exemplul clasic: companiile străine nu investesc acolo doar pentru că pot, ci pentru că nu își pot permite să ignore piața chineză.

De ce statele vor să reglementeze investițiile

Un motiv important este că beneficiile investițiilor străine nu sunt întotdeauna atât de spectaculoase pe cât se presupune.

Uneori, multinaționalele creează adevărate „enclave industriale”: importă aproape toate componentele, folosesc forța de muncă locală doar pentru asamblare și exportă produsul final. Exportă profiturile de multe ori.

Transferul real de tehnologie sau competențe poate fi limitat.

În alte cazuri, companiile locale sunt pur și simplu eliminate de concurența unei corporații globale mult mai eficiente.

Pe termen scurt, productivitatea poate crește. Pe termen lung, însă, economia locală poate pierde capacitatea de a dezvolta propriile firme competitive.

Lecția finlandeză

Finlanda nu a respins complet investițiile străine. Dar a încercat, pentru mult timp, să le controleze cu atenție.

Într-o epocă în care globalizarea este adesea prezentată ca inevitabilă, experiența finlandeză oferă o perspectivă utilă: statele au mai multă autonomie decât se crede.

Uneori, politica economică seamănă mai puțin cu un manual de economie și mai mult cu bancul despre elefant.

În teorie, toată lumea vorbește despre piața globală. În practică, fiecare națiune se întreabă, în felul ei: ce crede elefantul despre noi.

Surse utilizate:
1 Datele Băncii Modiale, UNCTAD

2 M. Feldstein (2000), „Aspecte ale integrării economice globale: perspective pentru viitor”, Document de lucru NBER, nr. 7899, Biroul Național de Cercetări Economice, Cambridge, Massachusetts.

3 A. Kose, E. Prasad, K. Rogeff și SJ. Wei (2006), „Globalizarea financiară: o reevaluare”, Document de lucru al FMI

4 . S. Reddy și C. Minoiu (2006), „Ajutorul pentru dezvoltare și creșterea economică: o relație pozitivă pe termen lung”, Document de lucru DESA, nr. 29, septembrie 2006, Departamentul Afacerilor Economice și Sociale (DESA), Națiunile Unite, New York.

5. Bad Samaritans. The Guilty Secrets of Rich Nations and the Threat to Global Prosperity. Ha-Joon Chang.

6. J. Stiglitz (2002), Globalization and Its Discontents (Allen Lane, Londra). Vezi și capitolele din H. Chang, G. Palma și H. Whittaker (ed.) (2001), Financial Liberalisation and the Asian Crisis (Palgrave, Basingstoke și New York).

7. B. Eichengreen și M. Bordo (2002), „Crizele de acum și de atunci: Ce lecții putem desprinde din ultima eră a globalizării financiare”, Document de lucru NBER, nr. 8716, Biroul Național de Cercetări Economice (NBER), Cambridge, Massachusetts.