Romanian  Creative Week 2026. Cum schimbă arta contemporană spațiul public?

Nu există, cred, în nici un oraș din România un cult mai aprig al clasicilor și al moaștelor culturale decât la Iași. Nicăieri spațiul public nu este mai supravegheat de monumente de secol al XIX-lea, precum Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Miron Costin, Eminescu, Xenopol, Kogălniceanu, pleiada voievozilor, Ferdinand – indicându-ți încruntați că pășești pe un teritoriu sacru, că națiunea s-a construit cu sacrificii și că Iașul a jertfit, poate, cel mai mult în acest efort comunitar. Trecutul atârnă greu la Iași, n-ai cum să faci o plimbare prin centru fără ca zeci de busturi posace să nu-ți amintească faptul că aici s-a scris istoria, că aici tradiția își păstrează mereu autoritatea.

Hidra comunistă & Goga

Ce descriu mai sus nu vine de la sine: este un efect al memoriei culturale coordonate oficial, prin instituții, un brand de oraș întreținut pios. Aleg la întâmplare un pasaj din sutele de panseuri patriotice pe care primarul le recită grav cu diverse ocazii: „Iașul nu este doar un oraș. Este, poate, cea mai interesantă și densă carte de istorie a românilor. Fiecare pagină e o epocă. Fiecare rând, un destin. Fiecare literă, o luptă sau o rugăciune.” Când edilii susțin, mai curând discret, inițiative culturale private sau manifestări bugetate cu impact internațional (FILIT e unul dintre ele) o fac constrânși de impact, fără să înțeleagă cu adevărat că orașul are un prezent cultural consistent și că un cult inert al trecutului nu funcționează decât pe statele de plată.

Două reacții recente la arta din for mi se par simptomatice pentru gustul general: o sculptură de Costin Ioniţă, „Hidra”, expusă în 2022 în cadrul „Lunii Sculptorilor Români”, a fost afurisită și vandalizată de o doamnă. N-o acuz, nu e vina ei, educația e o sarcină a statului.

Pe de altă parte, în ultima lună mulți suspină din cauza îndepărtării din Copou a unui bust al poetului mesianic și politicianului fascist Octavin Goga. Sunt două atitudini complementare, care ne duc la întrebarea: cum curatoriem spațiul public, în așa fel încât tradiția să-și transmită mesajele motivaționale legitime azi, într-o lume total diferită de cea care le-a făcut necesare, iar valorile comunitare europene să se fixeze fără a leza o sensibilitate identitară fragilă? Nu e o dilemă facilă, dat fiind că societatea noastră se află într-un moment de maximă tensiune, de psihoză identitară întreținută prin rețelele de socializare care nu doar că extind spațiul public, dar îl și folosesc ca pe o sursă de scenarii alternative dramatice sau senzaționale.

Patrimoniu & creativitate

E o dilemă pe care Romanian Creative Week (un amplu „festival” organizat de Federația Patronatelor Industriilor Creative, care a adus la Iași peste 1.000 de artiști și 700 de evenimente) a conștientizat-o și n-a fugit după soluții facile. Arta contemporană nu lingușește publicul, ci îl intrigă, îl provoacă, îl face să-și pună întrebări care nu acceptă răspunsuri facile. Și, mai ales, îl scoate din confortul contemplației pasive și-l transformă în protagonist al acțiunii artistice. Ideea ar fi că arta nu mai e doar un obiect „frumos”, legitimat de tradiție și expus în vitrinele aseptice ale unui muzeu, ci un semn de întrebare, o fisură în liniile prea clasice ale spațiului public, un gest de protest împotriva ideilor primite de-a gata. Arta contemporană este implicit politică, de vreme ce rostul ei este să tulbure blocaje de gândire, să inducă atitudini inclusive, să extindă un interval identitar în care individul se recunoaște „acasă”. Dar orice monument public este oricum și o declarație politică, de vreme ce coagulează în agora anumite idei sau direcții ideologice prin intermediul unor figuri culturale sau istorice canonice.

Tocmai de aceea, dialogul dintre aceste forme de artă și patrimoniul impozant al Iașului mi se pare de la sine o ofertă îndrăzneață. Faptul că RCW a oferit cadru de manifestare și expunere mediatică unor artiști tineri e cu atât mai benefic. Arta, cultura nu presupun doar fetișizarea tradiției, ci și deschiderea spre viitor. De fapt, în acest raport dintre clasic și actualitate stă marele pariu: cum insuflăm viață patrimoniului? Cum îl facem să funcționeze ca un mediu viu, prezent, nu ca un reper catalogat ori chiar ca o sursă de colb cultural? Una dintre soluții este să-l punem permanent în dialog cu forme neconvenționale. Altfel spus, să-l desolemnizăm fără a-l ridiculiza, fără a-i nega potențialul identitar.

Hai să-ți spun un „secret” pe care toată lumea-l știe, politicienii mai ales, dar îl ignoră interesat: identitatea, de orice tip ar fi ea, e în permanentă schimbare, renegociere, reinventare. Nu ne putem defini ca oameni ai secolului XXI prin valori, gusturi, atitudini de secol al XIX-lea. Bine e să ne filtrăm provocările, dilemele, neliniștile prin temele și în stilistica epocii noastre. Iar arta contemporană e cel mai bun receptacol al acestora.

Mai știm să ne bucurăm împreună?

Tema ediției din acest an a Romanian Creative Week a fost bucuria. Mi se pare o idee de un firesc subtil și necesar, de vreme ce am căpătat obiceiul de-a ignora ceea ce am câștigat, de-a bagateliza lucrurile bune din jur. Dramatizăm la nivel de discurs o realitate care este, de departe, cea mai favorabilă României în întreaga ei istorie, iar bilanțul iese negativ, deși nu este așa. Percepem catastrofal o perioadă fastă. Or, iată, a propune bucuria comunitară ca reacție la tensiunea epocii a devenit incisiv, polemic. Multe dintre lucrările etalate la RCW asta au fost: izbucniri de bucurie. Detensionări ale unui spațiu dacă nu ostil, atunci anchilozat în memorie.

Palatul Culturii & experimentul

Vă propun să mă urmați într-o scurtă plimbare pe Ștefan cel Mare, pe Ulița mare, cum i se spunea, de la Palatul Culturii până pe Alexandru Lăpușneanu. E un teritoriu nu numai citadin, ci și literar, istoric, identitar, religios fixat în memoria culturală, care a fost total metamorfozat de evenimentele artistice din cadrul acestei ediții a RCW.

În atrium, la intrare, te întâmpină o expoziție intitulată Shadowear, a artistului Dinu Bodiciu, curatoriată de Ovidiu Buta: atârnate dinspre cupolă, tipare de croi, care aruncă pe podea haine propriu-zise în loc de umbre. Privit de sus, de la etaj, experimentul e și mai straniu, umbrele textile par dramatice, trimițând la niște corpuri care lipsesc, pentru că-ți dai seama că din întregul spectacol absentează omul, care e înlocuit de umbră, de imagine. Nu-i un diagnostic potrivit pentru societatea noastră TikTok-izată și instagramată?

La etaj, sobra Sală a Voievozilor este ocupată la propriu, dar și reconfigurată simbolic de o amplă instalație curatoriată de Marian Pălie, set upt de Robert Marin (main arhitect RCW) intitulată Metafora; intenția este de a crea un ambient cultural polifonic, în care să stea împreună opere realizate în coduri diferite: de la tablouri, sculpturi, la obiecte ready made adaptate subtil și forme mediatice proteice, montate în legături stranii, care transmit ideea că dintr-o mare cantitate de diversitate poate rezulta un mediu prietenos, provocator, intim chiar. Altfel spus: o comunitate nu se cristalizează doar din asemănări, ci mai ales din alterități convergente. Prin urmare, într-un spațiu care simbolizează o narațiune identitară dominantă (Sala Voievozilor e un panteon naționalist al marilor bărbați de stat), artiștii actuali au reușit să creeze un mediu al intimității, fragilității și sensibilității.

Partea frumoasă e că toate aceste expoziții, instalații sunt explicate de curatori, dar nu ei dețin monopolul receptării, ci doar își expun intențiile. Ține de fiecare să ducă mai departe mesajul, să-i prelungească reverberațiile. Arta contemporană e a celui care o consumă în aceeași măsură ca a celui care-o produce. La fel cum filosofia RCW este că aparține orașului, nu Irinei Schrotter sau organizatorilor. Altfel spus, că transmite mai multe despre noi toți, despre comunitate, decât despre cei care au muncit și-au înscenat un cadru în care s-au derulat peste 700 de evenimente.

„Local” & internațional

Tot la etaj, la Muzeul de Aretă, Expoziția Beyond Words. Unspoken Stories (cu lucrări din Colecția lui Avi Cicirean) testează tocmai intervalul de mediere între limbaj, culoare, memorie, reflexivitate, cu lucrări de Roman Tolici, Andrei Gamarț, Mircea Cantor, Ioan Grigorescu, Ecaterina Vrana, Gili Mocanu ș.a.

La parter, Luna Sculptorilor Români a oferit o selecție curatoriată de Vladlen Babcinețchi, cu opere de Felix Aftene, Vasile Gorduz, Costin Ioniță, Virgil Scripcariu, Mihai Țopescu ș.a., în jurul ideii de oglindire, de deformare a vizibilului, de intermedialitate, de introspecție. În cadrul muzeului de istorie, expoziția An Atlas of Belonging, curatoriată de Maria Bilașevschi și Valentina Druțu, a pus pe simeze lucrări ale unor pictori ieșeni (Felix Aftene, Marilena Ciobanu, Claudiu Ciobanu, Manuell Mănăstireanu, Gheorghe Lungu, Andreea Laura Pricope ș.a.) pe tema intimității ca spațiu de refugiu. Ideea nu e doar generoasă, ci și practică: artiștii ieșeni sunt chiar buni, iar RCW le oferă o expunere binemeritată. Efectul? Raportul dintre „local” și internațional nu e unul de putere în cazul artei contemporane. Aparținem cu toții unui mediu care ne de-teritorializează și ne de-corporalizează, circulăm ca avataruri pe rețelele de socializare înainte de-a ne însoți somatic operele. Centrul nu mai funcționează.

Ce fel de artă urbană ne dorim?

Ieșim din Palat, o luăm cătinel pe Ștefan cel Mare. Înainte de asta, o instalație intitulată Fragile Thoughts, realizată de Georgea Dura și Andrei Cozlac, reprezentând o mână uriașă, masivă, cu degetul mare și cel arător unite, care țin o uriașă beteală fluctuantă, semn că nimic nu e definitiv, că e multă fragilitate și provizorat în lumea noastră, în pofida stabilității aparente. Nu ascund că m-am bucurat să mă joc și să fotografiez turlele de la Trei Ierarhi prin gaura dintre degete – mi s-a părut un palimpsest optimist despre ce trebuie să fie spațiul urban, un amestec de vechi și nou, de legătură organică între patrimoniu și prezent.

Chiar înainte de Trei Ierarhi (simbol al Iașilor încă de pe vremea lui Vasile Lupu, unde se află osemintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza), o instalație sare în ochi prin culoarea ostentativă, fuchsia: e un fel de sculptură gonflabilă (poate că nu mai e vremea granitului și a marmurei), intitulată Fantastic Posse. Artistul Sebastian Comănescu imaginează trei creaturi fantastice care transmit ideea că trebuie să ne scuturăm de prejudecăți și pur și simplu să ne dăm voie nu doar să ne mirăm, ci și să ne bucurăm de mirările noastre. Cum am scris un cărțoi despre bestiarul creștin  moralizator din Istoria ieroglifică a lui Cantemir, m-am amuzat de vecinătatea unor fantasme. În fond, tot fantasme erau și inorogul, strutocamila și alte lighioane ale savantului.

Arta urbană nu e artefact de muzeu, important e cum se inserează în cotidian, în peisaj. Am urmărit nu numai instalațiile, ci și reacțiile trecătorilor. Fie că e vorba de RoadSigns Of Tomorrow (Mihai Stamati & Co.), care își propune să incite la câteva gânduri despre viitor, prin convenția unor semne de circulație („Do not feed the robots”), de Joy Pavilion (artist: Eliza Yokina) din Piața Unirii (un mic labirint, placat cu oglinzi, care te răpește din realitate și te mută într-un spațiu unde rămâi tu cu imaginea ta din oglindă și cu cerul de deasupra), aceste instalații sunt interactive, nu trebuie doar contemplate. Spectatorul devine parte din operă și din mesaj. Consumă obiectul amplasat în piață în măsura în care se lasă consumat de acesta. Principala reacție este nelămurirea, dar asta e bine, pentru că neînțelegerea e primul pas spre curiozitate. Și din curiozitate pornesc toate.

Am observat persoane care resping din start provocarea, care nu se recunosc în astfel de experimente, care nu mai vor sau nu mai știu să se joace, după cum am văzut pe rețelele de socializare și obtuzi care se plâng că asta e risipă, că trebuie să investim într-o artă care să ne exprime valorile identitare, spiritul național etc. – de parcă asta ar lipsi din Iași și de oriunde în România. Dar am văzut și tineri deschiși, incitați, care au încercat orice și au înțeles că cea mai directă cale spre bucurie este joaca. M-am bucurat când copii ieșiți de la școală le traduceau și le explicau bunicilor „cum se folosește” arta stradală.

Arta & AI

Sigur, toate muzeele, spațiile expoziționale pe care orașul le oferă au fost valorificate în cadrul RCW, cu proiecte îndrăznețe. Nu un bilanț complet îmi propun să comit aici. O atenție specială s-a acordat domeniului tehnologilor New Media. Noaptea, impactul a fost adesea spectaculos, jocurile de lumini, sunete, vibrații au metamorfozat unele locuri. Extraordinară a fost expoziția de la Artep, „Possible Selves”, a artistului mexican Arturo Arvizu, care a proiectat câteva posibile imagini din viitor, cu ajutorul unor tehnici mixte: și-a transformat pictura, cu ajutorul AI, într-un mediu imersiv.

Efectul este captivant și, dincolo de impactul estetic de moment, îndeamnă și la o reflexie despre măsura în care tehnologia ne modifică nu doar lumea, ci și imaginarul, sensibilitatea și memoria. În orice caz, e o demonstrație despre felul în care arta contemporană adoptă noile tehnologii mediatice și informaționale și transformă AI într-o unealtă. Atelierul artistului se modifică, el nu mai lucrează doar direct cu pensonul, pânza, culoarea, piatra sau dalta, ci și cu felul în care imaginația sa se poate concretiza în imagini prin intermediul acestui mediu-sinteză care a devenit AI-ul. Nu e finalul artei, e doar începutul unei noi ere. La vremea lor, fotografia sau cinematografia au produs un efect similar. Și au schimbat lumea schimbând oamenii. Morala e simplă: nu dispare creația, doar se adaptează și profită de noi posibilități.

Arta creează comunități

Ar fi multe de spus despre RCW, cu sutele sale de evenimente de o diversitate dificil de cartografiat în întregime. Ce m-a interesat a fost raportul dintre tradiție și inovație, dintre patrimoniu și experiment, dintre spațul public și fanteziile artiștilor. Iașul e un loc bun pentru artă, are un public divers, cu apetit, dar are nevoie de căutări, de provocări. Arta contemporană nu e doar o formă de confirmare a unor valori stabile, ci și o cale de-a problematiza ceea ce ne desparte și ar trebui să ne unească. Arta creează comunități. Sunt multe blocaje instituționale (s-au resimțit și-n timpul unora dintre evenimente), dar oamenii au nevoie de nou. Altfel, rămân captivi ai unor idei care, oricât de necesare ar fi fost la vremea lor, au devenit inactuale sau chiar retrograd-periculoase.

Să ne deschidem mințile, să învățăm să acceptăm și ce nu ne e familiar. Și să ne dăm voie să ne bucurăm. Acesta mi se pare pariul nu doar cultural, ci și pedagogic al RCW.

***

Bogdan Creţu prozator, eseist, critic și istoric literar. Născut la 21 ianuarie 1978. Profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Din 2013 până în 2022, a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași. A fost redactor-șef al revistei de cultură „Timpul” (2021-2023). Ține o rubrică de cronică literară în „Observator Cultural”. Membru în PEN România. Numeroase premii, printre care Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pentru critică literară, Premiul PEN România, 2024. A publicat opt volume de critică și istorie literară. Autor al următoarelor romane: Cornul Inorogului, editura Polirom, 2021 (nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry); Nichita. Poetul ca și soldatul, editura Polirom, 2022 (tradus în limba sârbă); Mai puțin decât dragostea, editura Polirom, 2023 (Premiul Pen Club România, 2024, nominalizat pe lista scurtă la Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene, 2024, în curs de apariție la editura Paul Zsolnay); și fumul se ridica la cer, editura Plirom, 2026.

Parteneriat media