O carte care te face să țipi sau să strigi „ajutor!”. Iar ea e scrisă de un autor român

În ziua în care scriitorul Mircea Cărtărescu a împlinit 70 de ani, filosoful și fondatorul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, publică un articol în care îl plasează pe Cărtărescu în contextul literaturii universale și în peisajul culturii din România.

Ne-am cunoscut la scurtă vreme după nașterea Editurii Humanitas, când i-am scris lui Mircea Cărtărescu o scrisoare prin care îl invitam să republice la Humanitas volumul apărut la Cartea Românească în 1989 sub titlul Visul. Lectura lui, imediat după apariție, mă fascinase. Cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la apariția Visului în forma lui necenzurată (în 1993), cu titlul Nostalgia, Mircea Cărtărescu a evocat scena găsirii scrisorii mele în cutia poștală a blocului. A comparat proporțiile surprizei pe care i-o provocase scrisoarea cu apariția unui OZN… Dar iată povestea întâlnirii noastre povestită de Mircea însuși în volumul Creionul de tâmplărie:

„Era în 1992, stăteam în Colentina la etajul opt al unui bloc pe care încă-l mai văd în coşmaruri, nu aveam telefon şi singura mea legătură cu lumea era cutia de scrisori. Coboram şi de cinci ori pe zi ca să văd dacă nu mi-a mai scris cineva. Nu-mi scria, fireşte, nimeni, niciodată, găseam în cutie doar chitanțe pentru plata luminii şi a căldurii. De aceea m-a surprins foarte tare să primesc, într-o dimineață, o scrisoare într-un plic lung, elegant, cu sigla recent înființatei Edituri Humanitas. Am deschis-o urcând scările şi am citit-o în lumina tulbure a luminatoarelor dintre etaje. În cuvinte ceremonioase, Gabriel Liiceanu, pe care nu-l întâlnisem niciodată până atunci, mă ruga „să-i fac onoarea“ să public Visul, cum se numea Nostalgia în ediția ei mutilată, la editura pe care o conducea, şi mă invita să-i fac o vizită săptămâna următoare.

Weekendul a trecut greu şi luni eram în biroul său de la Casa Presei. Pentru mine, cel obişnuit cu sordidele apartamente în care trăisem toată viața, spațiul acela sobru şi încărcat de cărți mi s-a părut una dintre încăperile hexagonale ale bibliotecii Babel. Era intimidant şi puțin stânjenitor, nu prea înțelegeam ce căutam acolo. Nu-mi amintesc întâlnirea de-atunci, ştiu doar că directorul editurii mi-a spus: „V-am ruga să publicați de-acum la noi tot ce aveți să mai scrieți: dacă noi vom fi Gallimard, dumneavoastră veți fi Camus!“

Nu mi-am permis să zâmbesc, dar am zâmbit în sinea mea: autorul Ciumei nu era deloc printre favoriții mei. Am înțeles însă sensul frazei. Mai târziu, Liiceanu avea să-şi aducă foarte des aminte de acea primă întâlnire a noastră: „Mă uitam la tine, arătai ca un adolescent care s-ar fi tuns singur, cu hainele stând pe tine aiurea, dar vorbeai ca din carte: într-un sfert de oră mi-ai spus nu doar ce cărți vei scrie în următorii zece ani, dar şi datele publicării lor, şi culmea e că tot programul ăsta nebunesc, pe care mi-l expuneai atunci calm, cu voce egală, s-a realizat punct cu punct: mi-ai predat apoi fiecare carte exact în anul şi-n luna în care le-ai planificat atunci. Te priveam şi mă gândeam că ori eşti puțin… căzut din lună, ori profet, ori naiba ştie ce era cu tine…“

 (…) Acest cec în alb pe care mi l-a dat Humanitas, timp de 26 de ani, ca să-mi fac toate nebuniile a fost una dintre marile şanse ale vieții mele. Fiecare scriitor tânăr şi promițător ar trebui să aibă şansa asta. Timp de mai bine de un sfert de veac nu-mi amintesc nici o umbră între noi, nici o suspiciune, ba chiar nici o negociere: am acceptat întotdeauna condițiile pe care ei mi le-au propus, iar eu n-am pus niciodată vreo condiție în afară de publicarea cărților mele aşa cum le dădeam, până la ultima virgulă, pereat mundus.”

Cea mai impresionantă lansare de carte la un târg din România

Alt eveniment editorial care mi-a rămas în minte ca unicat din lunga mea istorie editorială cu Mircea Cărtărescu a fost lansarea pe care am făcut-o pe 21 noiembrie 2015 la Gaudeamus, împreună cu Lidia Bodea și autorul, în rotonda de la Romexpo, la romanul pe care continui să-l consider vârful creației sale: Solenoid. Pe treptele pe care se cobora, imediat după intrare, în incinta Târgului stăteau înghesuite sute de persoane și locul căpătase aspectul unui amfiteatru clasic. Alte sute stăteau în picioare în fața și în jurul standului în care siluetele lansatorilor, privite de sus, păreau minuscule. Balcoanele de la etajul I, dispuse deasupra standului Humanitas, formau un imens semicerc, ticsit de asemenea cu ciorchini de spectatori. Cred că aceea a fost cea mai impresionantă lansare de carte care s-a petrecut vreodată la un Târg din România.

Mi-a rămas în memoria afectivă – și am pomenit-o la lansare – extraordinara emoție care m-a cuprins pe măsură ce înaintam în lectura acestei cărți-maraton. De la un capitol la altul creștea în mine certitudinea că mă aflu în fața unui eveniment al literaturii universale.

S-a păstrat în arhiva editurii cuvântul pe care l-am rostit atunci. Neștiind cum să încep, i-am cerut permisiunea lui Mircea să citesc rândurile pe care i le scrisesem după lectura celor 838 de pagini ale printului făcut în editură cărţii sale:

„Dragă Mircea,

E luni seara. Am încheiat Solenoid acum o oră. Am citit, în fiecare seară, în opt calupuri de câte o sută de pagini. Din cauza lor, am rupt de fapt legătura cu lumea în aceste zile. Care e cuvântul potrivit pentru starea în care mă aflu? Răvășit? Devastat? Ecorșat? Crucificat pe tatuajul tău? Obligat să ascult, strigându-mi-se în ureche, teribilul tău adevăr pe care-l știam, dar pe care nimeni nu-l formulase niciodată în felul ăsta. Primul gând, când am terminat, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită :„Eu am citit Solenoid”.

Căci în fapt despre asta e vorba. Despre un eveniment care îți taie viața în două. Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând, așa cum încetezi să mai fii un cititor (și un om de rând) după ce citești Homer, Critica rațiunii pure sau Ființă și timp. Acum o jumătate de oră, mi-a fost adus și volumul proaspăt apărut. Am avut certitudinea, privindu-l, că țin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas. Și că am asistat, contemporan cu autorul și mândru-implicat întrucâtva în povestea vieții lui, la nașterea uneia dintre cărțile mari ale lumii. Am fost în Arcadia lui Mircea Cărtărescu pe când creatorul ei o întemeia. Nu e puțin acest lucru. Mi-am amintit de scrisoarea pe care ți-am trimis-o în urmă cu peste două decenii, o reverență solemnă pe care o făceam în fața celui care erai și a celui ce urma să devii. Am știut de-atunci că așa se va întâmpla, că vei fi Alesul.

Al doilea gând care m-a însoțit pe parcursul lecturii este că nimic din ce se întâmplă în această carte, cartea căutării unei imposibile mântuiri, nu poate fi reluat în cuvinte, nu poate fi comentat, așa cum nu poate fi comentată muzica. Cum să comentezi un urlet literar modelat dumnezeiește? Dacă am fi autentici la „lansare”, ar trebui să apărem în fața publicului și să ținem un moment de reculegere. Mi-e de pe-acum groază de cuvintele pe care am să le rostesc, de tălmăcirile pe care am să le propun ale gândului tău, pierzându-mă printre bietele mele cuvinte. Doamne, mi-am zis, cât poate scoate un om din puțina lui viață!

Un ultim popas. Mi-ai confirmat vechea mea idee că în intimul câtorva, al celor care urlă la frontierele existenței, se exprimă intimul nostru incapabil să găsească forma adecvată a rostirii. Cineva trebuie să evadeze pe verticală pentru toată lumea. Ai fost mandatat tu, singurul dintre noi care are creierul în formă de fluture. Și tu ai făcut-o decisiv în cartea asta. Ai făcut-o despuindu-te în fața noastră ca Virgil, din romanul tău, sau ca Ispas, portarul școlii, în fața turmei disperate de pichetiști.

Singurul lucru pe care ți-l reproșez este că îți lași cititorul devastat. Nu speranța ne-o iei (căci mulți nici n-o avem), ci iluzia: dreptul de a ne minți zilnic în liniște, de-a ne inventa jocuri de oameni mari ca să driblăm existența și să nu înnebunim de frică.

Te îmbrățisez pur și simplu, întrebându-mă câtă vreme de-acum înainte, simțind între umeri pumnalul paginilor tale, nu voi mai îndrăzni să pun cuvinte laolaltă.

Gabriel
PS – Năucitoare: capitolele 25, 26, 37, 43, 45. Și altele.”

Un salt în afara mea

 Desigur, conștient că admirația capătă uneori la mine proporțiile unui viciu, bănuiesc că nu puțini dintre cei de față, citindu-le scrisoarea, mă vor socoti exaltat. Pe bună dreptate: „făcusem un salt” în afara mea. Și dovada că așa se întâmplase a fost, șase săptămâni mai târziu, începutul cronicii pe care Liviu Cangeopol o făcea Solenoidului în Contributors:  

„Când am dat cu ochii de uluitoarele declarații exprimate de Gabriel Liiceanu la adresa Solenoidului cu ocazia lansării volumului, mi-am zis: „asistăm fie la o cotitură a literaturii române, care până acum n-a produs mare lucru pe scena universală, fie la una a marketing-ului autohton, total inexistent în linia canonului occidental.” Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, o premieră absolută. Obiectivitatea mea, cât ar fi fost în acel moment, s-a topit în neant, zguduită de un verdict mai îndrăzneț ca altul. „Va trebui să-mi imprim pe cartea de vizită calitatea de cititor a Solenoidului”, se lamenta cu mândrie distinsul filozof (țineți cont, omul care l-a disecat, tradus și editat pe Heidegger!). „Un eveniment care îți taie viața în două“ (la 73 de ani, e o prejudecată mai mult decât metaforică!).  „Țin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas” – fluturând ditamai cărțoiul de 838 de pagini plus coperți. Doar cine nu știe ce opere impozante a publicat Humanitas în ultimul pătrar nu se va cruci! Să-și fi aruncat Gabriel Liiceanu pe fereastră prestigiul câștigat cu atâta sudoare doar pentru un profit de hârtie tipografică? Să avem de-a face cu o naivă sinceritate dublată de entuziasmul unui editor ajuns la apusul carierei măcinat de îndoiala impresiei că ar fi contribuit major la înălțarea literaturii locale? Un exces de modestie? Un atac cerebral? Din toate câte puțin?”.

Și iată apoi cum se încheia cronica lui Cangeopol:

„Solenoid este o catedrală săpată în inima pământului, în catacombele căreia te pierzi cu gura căscată de uimire, regăsind în ele toate obiectele pierdute de la facerea lumii. Niciodată românii nu vor mai avea șansa unui asemenea autor. (…) Cohorte de critici neinspirați, editori neîndrăzneți, cititori în derută ar trebui să-și ceară scuze lor înșile: nu pentru că n-au avut viziunea celui care urma să vie, ci pentru că l-au văzut înainte de vreme, în potențialul fals al miilor de rateuri de până la el. În sfârșit, literatorii români au, de acum încolo, în jurul cui să-și articuleze ierarhiile. Toate acestea le-a reușit o singură carte.” (Liviu Cangeopol – Naşterea literaturii – 4 ianuarie 2016,)”.

Ei bine, n-am simțit niciodată nevoia să revin asupra judecății mele de-atunci. Dacă scrisoarea mea din 1992 – Cărtărescu avea atunci 33 de ani – trimitea la un gest fondator, lansarea din 2015 marca un sfert de secol din istoria relației noastre.

Cărțile astea, care te fac să țipi sau să strigi „ajutor!”, sunt puține pe lume

Nu m-am îndoit nici o clipă, după lectura Solenoidului, că am avut șansa să mă nasc într-o epocă în care apăruse una dintre cărțile mari ale lumii. Ce fel de carte e? Cum de avusesem atunci îndrăzneala să spun toate astea? De fapt, Cărtărescu însuși, în felul lui, o făcuse în carte. La un moment dat se întreabă: câte feluri de romane există pe lume?  Ce fel de literatură s-a scris în istoria lumii? Și răspunde: două feluri de cărți, dacă avem în vedere cărțile importante ale istoriei civilizației occidentale: unele sunt scrise de virtuozi care, asemeni celor mai mari pictori ai lumii, știu să deseneze pe ziduri – uși. Sunt uși minunate care te induc în eroare. Uși „păcălicioase”, pictate în tehnica trompe-l’œil, care creează iluzia de tridimensional și care, în clipa în care te îndrepți spre ele ca să le deschizi, dai de perete. Sunt uși splendid pictate, dar nefuncționale, care se deschid  către nicăieri.

Dar există cărți – și aici Kafka este exemplul cărtărescian preferat – care sunt în stare (chiar dacă pictează uși tridimensionale în aer) ca în clipa în care te apropii de ele și apeși pe clanță, să se deschidă. Ei bine, cărțile de genul acesta sunt cărți-strigăt, cărți care te obligă ca în clipa în care le-ai citit să nu mai fii același și să fii obligat să răspunzi la întrebarea: tu unde te situezi în raport cu strigătul meu? Ești înlăuntrul lui? Sau el nu te privește pur și simplu? Cărțile astea, care te fac să țipi sau să strigi „ajutor!”, sunt puține pe lume. Or cartea lui Cărtărescu e o carte de acest fel.

Simțind enorm, descoperă monstruosul

Dar ce date are ea ca să fie de acest fel? Aș spune în primul rând că autorul nu e din lumea noastră, că nu e normal. Nu prea seamănă cu nici unul dintre noi. Și de ce nu e normal? Pentru că a ajuns să vadă, să simtă și să spună lumea altfel decât majoritatea contemporanilor săi sau decât cei care l-au precedat. El face parte dintre acei puțini care, simțind enorm, descoperă monstruosul, oricât de bine ar ști acesta să se pitească, acoperit de sunetul „chimvalelor răsunătoare”, în faldurile vieții. Altfel spus, autorul Solenoidului este o ființă umană căreia carcasa de apărare îi lipsește. Și atunci, spre deosebire de cei mai mulți dintre noi care avem, în măsuri diferite, mecanismele de a ne apăra de ceea ce tragedianul acela numea deinótaton – „tot ce e mai cumplit pe lume”, „suprema grozăvie a lumii” –, el are toate mecanismele de a-l recepta.

De a recepta ce, mai exact? Ce este acest super-cumplit pe care-l scandează corul din Antigona?Nici mai mult, nici mai puțin decât condiția umană. Ei și? Ce, oare nu s-ar putea spune că suntem toți părtași la condiția umană? Sigur că suntem, dar nu o receptăm. Nu ne dăm seama că suprema grozăvie pentru om e omul însuși, întrucât doar omul e capabil să facă rău altui om ca şi cum el nu ar fi tot om. „Teroarea istoriei“ este cea mai cumplită, fiindcă, deşi vine dinăuntru (e intraspecifică),are înfăţişarea a ceva din afară. Cel care te torturează, te ucide sau îţi prici­nu­ieşte, sub orice formă, răul are, ca şi tine, mâini, picioare şi ochi şi vorbeşte o limbă omenească. Numai că el se poartă asemeni unei fiare cumplite, lovește asemeni celui mai teribil uragan. Orice animal rămâne egal cu sine. Omul, în schimb, este „cel mai cumplit“ pentru că e capabil să devină altceva dinlăuntrul lui chiar. El singur se poate metamorfoza cu de la sine putere. Această conștiință a lui „a-fi-în-lume”, și care taie viața în două, Cărtărescu a conștientizat-o și exprimat-o prin „catedrala sa subterană”, care este poate cel mai baroc roman al lumii. Catedrală neterminată care, oricât de măreață ar fi, va primi la răstimpuri fleșe noi pentru a străpunge pământul și a atinge într-o bună zi bolta înșelătoare a cerului.

Neîndoielnic: Mircea Cărtărescu nu este Albert Camus.

*text apărut inițial pe Contributors.

**Titlul și subtitlurile aparțin redacției Hotnews