Pacienții uitați în spitalele din București: „«Nu» din toate părțile” 

Pentru sute de oameni fără familie, fără locuință sau fără posibilitatea de a suporta costurile dintr-un centru privat de îngrijire, externarea din spital se amână luni de zile, uneori chiar un an.

• După ce HotNews a descoperit, într-un spital județean din România, cazul unei paciente internate de 24 de ani, pe care asistența socială a refuzat în tot acest timp să o preia, am vrut să aflăm care este situația în spitalele din București.

Paturile din spitale ajung să suplinească lipsa locurilor în centrele de asistență socială și lipsa unui sistem de îngrijire care să preia pacienții vulnerabili atunci când tratamentul din spital s-a încheiat. 

„Jumătate de an sau un an”

În cazurile sociale, „durata medie de rezolvare a unui astfel de caz este de 2-3 luni”, spune Olga Cursaru, asistent medico-social la Spitalul Universitar de Urgență, într-un dialog cu HotNews. Dar poate dura și mai mult și se poate ajunge la jumătate de an sau chiar un an, admite ea. 

Olga Cursaru lucrează de 20 de ani la cel mai mare spital din București, dar și din România. Mulți dintre pacienții care ajung în această situație, pe care i-a întâlnit, nu mai au familie sau locuință. 

Există persoane, în special vârstnice, care au avut locuință, dar „au fost păcălite să facă de bunăvoie documente în favoarea altor persoane”. Olga Cursaru își amintește că a avut, la spital, un bătrân care nu a ieșit din casă „câteva luni bune, pentru că cel căruia îi cedase locuința, cu acte, îi spusese că, atunci când va ieși din casă, va schimba yala de la ușă”. În cele din urmă, bătrânul a ajuns să fie internat în spital.

Pe lângă persoanele care nu au familie sau locuință, sunt și multe situații în care pacienții, chiar dacă au familie, nu mai pot fi îngrijiți acasă, iar rudele nu își permit nici să plătească un cămin privat. 

Unii dintre ei rămân în spital în așteptarea unui loc într-un centru de asistență socială sau al unei pensii de handicap. În unele situații, acești bani le-ar permite să plătească locul într-un cămin privat, mai ales dacă au și o pensie sau „familia mai suplimentează puțin”.

„Cum să duci pacienți cu AVC sau cei cu amputații la adăposturile de noapte?”

Cei mai mulți dintre ei sunt pacienți cu suferințe neurologice, precum sechele ale unui accident vascular cerebral, sau oameni cu amputații ale membrelor. 

„Cei care sunt bolnavi pot să obțină și o pensie de handicap, care le suplimentează veniturile. Dar noi depunem documentele, iar comisia decide. Nu pentru toți putem să obținem certificate de handicap. Iar gradele de handicap și pensia aferentă sunt în funcție de gravitatea bolii. Nu avem cum să le facem tuturor, unii nu au handicap, sunt doar vârstnici”, explică Olga Cursaru.

Cum centrele de asistență socială din București nu au locuri, de multe ori soluția propusă spitalului de către Direcția de Asistență Socială este ca acești oameni să fie duși la adăposturile de noapte. Acolo, persoanele fără adăpost sunt găzduite doar noaptea, iar pe timpul zilei trebuie să plece din adăpost. 

„Dar cum să duci acolo pacienți cu suferințe neurologice sau cu amputații?”, se întreabă asistenta socială.

Așa că spitalul îi găzduiește până se găsește o soluție. De cele mai multe ori, durează luni. 

Internare de aproape un an: „Fiul spunea că trebuie să termine de construit casa”

Sunt și situații în care persoanele vulnerabile au familie, iar familia este încântată să primească bani pentru îngrijirea lor, precum o pensie de handicap. 

„Am avut la un moment dat un pacient care, cel puțin la început, nu era caz social, avea familie. Fiul lui a cerut, însă, în timpul internării, agravarea gradului de handicap. Pacientul a avut o spitalizare de aproape un an. Suferise un AVC, însă perioada de internare ar fi trebuit să fie de câteva săptămâni. Fiul tot trăgea de timp, spunea că trebuie să termine de construit casa”, spune asistenta socială de la Spitalul Universitar din București.

Potrivit acesteia, s-a pus problema ca pacientul să meargă la cămin, însă în această situație familia nu mai primea pensia de handicap, din care ar fi fost plătit căminul. În cele din urmă, pacientul a fost dus cu ambulanța acasă, iar „fiul l-a primit și a semnat de preluare, pentru că își dorea acei bani”.

Concluzia ei este că „avem tot timpul cazuri sociale. Sunt paturi ocupate pe termen lung de care poate că are nevoie un pacient aflat în suferință”.

„Avem și familii care cooperează. Dar preluările în centrele DGASPC se fac pe bază de dosar, iar listele de așteptare se întind pe câteva luni. Acolo unde există familie și pot suplimenta puțin, pe lângă venitul pacientului, ajung în cămine private”, arată Olga Cursaru.

Pacientă internată din februarie

Unul dintre cazurile sociale recente este o pacientă cu accident vascular cerebral, internată din luna februarie. Este pensionară, cu o pensie de 1.200 de lei. Pentru a-și suplimenta veniturile, lucra ca agent de pază, iar în timpul serviciului a făcut AVC. În cădere, și-a rupt și piciorul, povestește Olga Cursaru.

Femeia ar fi putut să plece acasă din spital încă din luna aprilie, însă „nu avea cine să o îngrijească”. Spitalul a făcut demersurile pentru a-i face certificat de handicap.

După ce i-a fost eliberat certificatul, cu ajutorul pensiei de handicap, care se adaugă celor 1.200 de lei pensie, a putut să găsească un centru privat. „S-a ocupat fiul unei prietene a acestei doamne. S-a internat în februarie și a plecat din spital pe data de 20 iulie”.

Fiul este în Anglia și a trimis spitalului un e-mail în care cere amânarea externării

În acest moment, în spital este internată, din luna iunie, o altă pacientă, în vârstă de peste 70 de ani, cu diagnostic neurologic. Ar fi trebuit să fie externată în 13 iulie, dar fiul acesteia este în Anglia și a trimis spitalului un e-mail în care solicită amânarea externării.

„Fiul este plecat în Anglia, iar soțul doamnei are și el certificat de handicap și nu poate să se ocupe de ea. Soțul o mai are și pe mama dânsului, care are peste 90 de ani. Pacienta nu vrea să meargă la cămin, a spus că are casă și pensie de peste 3.000 de lei”, explică asistenta socială Olga Cursaru.

În aceste condiții, spitalul a cerut asistenței sociale ca această pacientă să beneficieze de îngrijire la domiciliu. Însă procedurile durează, timp în care ea va rămâne la spital.

Un alt pacient, de 49 de ani, a fost internat inițial în luna martie în secția de Gastroenterologie. Ulterior, a avut nevoie și de o amputație la picior, în secția de Chirurgie.

Internat din martie, bărbatul a fugit din spital în luna mai, cu tot cu o parte din aparatura de spital la care era conectat. S-a reinternat o săptămână mai târziu, cu o infecție la picior.

Spitalul a depus, pentru el, dosar de încadrare în grad de handicap. Momentan, asistența socială are loc pentru el doar într-un centru de noapte, așa că bărbatul așteaptă pe patul de spital să îi fie aprobată indemnizația de handicap. Speră ca astfel să poată plăti locul într-un cămin privat. „Are amputație bilaterală de coapsă. Cum să îl trimiți într-un centru de noapte, de unde ziua cei cazați acolo sunt trimiși pe străzi?”, arată Olga Cursaru. 

Primul loc liber pentru analiza dosarului de handicap al bărbatului este abia în luna septembrie. „El ar putea intra în plată în octombrie și abia la începutul lunii noiembrie să primească prima indemnizație de handicap”.

Cu ajutorul acelei indemnizații de handicap, bărbatul și-ar putea plăti locul într-un centru cu plată, dacă nu i se va găsi loc în sistemul de asistența socială al primăriei. Dar până atunci, în lipsa altor soluții, el va rămâne internat în spital.

Au murit așteptând un loc la paliație

O altă categorie o reprezintă pacienții cu cancer care sunt internați, „în cazul cărora știm că se apropie decesul”. Sunt oameni a căror stare „nu mai permite să fie îngrijiți acasă. Familia ar putea să îi îngrijească acasă, dar durerile sunt crunte. În centrele de paliație au dreptul să li se ofere morfină”.

Spitalul Universitar a avut, recent, patru astfel de pacienți, aflați în așteptarea unui loc într-un spital de îngrijire paliativă. Toți patru au murit în spital, în așteptarea acelui loc, care nu a venit la timp. 

„Ei erau pe o listă de așteptare, cu documente, cu tot ce le trebuie. Perioada de așteptare e foarte mare, să stai câteva luni să aștepți un loc. Chiar și două luni este mult”, explică asistenta socială.

Există un spital de stat de paliație la Giurgiu, unde pacienții pot merge cu bilet de trimitere. Casa de Asigurări de Sănătate acoperă 28 de zile pe lună și mai sunt de plătit câte 500 de lei pentru cele 2-3 zile din lună care rămân neacoperite de CNAS. Dar acest spital are mereu liste lungi de așteptare, pentru că centrele de paliație sunt puține și, în general, mult mai scumpe. 

„Mai este un centru pe lângă Sf. Nectarie, în București. Paliație mai este la Sfânta Irina, în Voluntari”, adaugă Olga Cursaru. Însă aici, costurile sunt mai mari.

„La Brașov, la București și Timișoara, la Hospice Casa Speranței, se stă doar două săptămâni, cu bilet de trimitere”, mai spune asistenta socială.

După 20 de ani ca asistent social în cel mai mare spital din București, Olga Cursaru spune că se simte uneori „ca un detectiv”. Asta pentru că se lovește în continuare de situații care „nu au procedura clară”, iar cazuistica de care se ocupă este una „foarte colorată”.

„„Am avut, la un moment dat o doamnă care era declarată decedată, dar ea era internată la noi în spital. A trebuit să urmăm procedura de repunere în legalitate. Fiul femeii mersese la Institutul de Medicină Legală și recunoscuse un cadavru. S-a făcut și succesiunea și femeii i s-a luat proprietatea. Apoi, fiul a murit și au rămas nora și nepoata femeii, care au moștenit. După ce i-am refăcut actele de identitate, am vrut să o dăm în grija norei și a nepoatei, dar ele nici nu au vrut să audă. A ajuns la un cămin”, este un exemplu de care își amintește asistenta socială de la Spitalul Universitar.

„Nu ai soluție”

Și Institutul „Matei Balș” din București, cel mai mare spital de boli infecțioase din țară, are pacienți care rămân internați cu lunile, deși nu mai au nevoie de tratament. Există „o paletă largă de cazuri de acest fel”. Sunt atât adulți, cât și copii, a explicat, pentru HotNews, managerul spitalului, Adrian Marinescu. 

„Nu ai soluție. Acasă nu poți să îi trimiți și nici nu ai altă variantă”, spune medicul.

Numărul lor variază, însă în orice moment Institutul „Matei Balș” are cel puțin 15-20 de pacienți, mai ales că sunt și copii, care „rămân pe perioade mai lungi”. „Nu mă refer la pacienții care stau 3 săptămâni, aceia sunt cu zecile. Mă refer la cei care stau câteva luni”, precizează dr. Adrian Marinescu. 

„«Nu» din toate părțile”

Cazurile „cele mai dramatice” sunt cele ale unor copii infectați cu HIV și abandonați de părinți. „Mama fuge din spital, mai pe românește. Acești copii, nu în puține situații, au nevoie de internări prelungite, care pot să fie de luni și luni de zile”, arată Adrian Marinescu. Asta, în condițiile în care la „Matei Balș” funcționează cel mai important centru de tratare a copiilor cu HIV/SIDA din România.

În ceea ce privește pacienții adulți, sunt situații în care familia nu poate sau nu vrea să îi preia, iar acei pacienți nu se pot îngriji singuri, spune managerul de la „Matei Balș”.

„Unde să meargă? Din păcate, în România, la nivel de azile, multe sunt în sistem privat. Iar la cele de stat, locurile sunt atât de puține încât nu găsești o variantă imediată. Facem demersuri prin asistenții sociali ai spitalului, dar nu există rezolvare imediată și ei rămân aici cu lunile. Nu există o soluție imediată, nu se poate apăsa pe un buton”, explică managerul spitalului. 

„De fiecare dată când le caut pacienților locuri în centrele de asistență socială, răspunsurile sunt «nu» din toate părțile. Nu sunt locuri în centre. Nu prea sunt soluții”, spune și Alina Toader, asistentă socială la „Matei Balș”.

Cea mai mare problemă este în cazul pacienților cu HIV/SIDA. „Nu sunt acceptați nicăieri (în centre de asistență socială – n.red.), este criteriu eliminatoriu. Nimeni nu vrea să îi preia. Foarte puțini pacienți internați aici pe termen lung au fost reintegrați în familie, după ce au obținut certificat de handicap și pensie de invaliditate. Am avut câteva cazuri grave care au decedat la noi la spital și stătuseră internați aici pe termen lung”, mai arată Alina Toader, în dialogul cu HotNews.

Foarte puțini pacienți internați aici pe termen lung „au fost reintegrați în familie, după ce au obținut certificat de handicap și pensie de invaliditate. Am avut câteva cazuri grave care au decedat la noi la spital și stătuseră internați aici pe termen lung”, mai spune asistenta socială.

„Ce face un pacient care nu se poate îngriji singur și care nu are unde să meargă acasă?”

În ceea ce privește centrele private, managerul Adrian Marinescu este de părere că „în România, 95% dintre familii nu și le permit.”

El atrage atenția și asupra altei probleme: „La căminele pentru persoane în vârstă, trebuie să existe o stabilitate foarte bună, din punct de vedere medical, a persoanei care merge acolo. Ei nu primesc cazurile problemă, nu primesc pacienți care să necesite o îngrijire medicală. Pentru că, de cele mai multe ori, nu au personal medical care să asigure asistență 24 din 24 de ore. Și atunci, spun: «Bine, îl primim după ce rezolvă spitalul absolut tot» . Lucru care, de multe ori, nu se poate face”.

Medicul vorbește despre o lipsă, în România, de astfel de locuri unde să existe și o îngrijire permanentă de specialitate, pentru persoane cu probleme medicale. 

Adrian Marinescu subliniază că nu se referă la paliație: „Ar trebui să existe un sistem în care pacientul care a avut o internare în spital pe termen lung să poată ajunge. Sistemul nu se referă la paliație, nu se referă la situația că este un caz terminal, ci se referă la situația că ar trebui să aibă o recuperare. Dar o recuperare cu control medical. Recuperarea nu se referă doar la recuperarea în sfera reumatologică de exemplu, ci la recuperarea cu totul”.

„Ce face un pacient care nu se poate îngriji singur, care nu are unde să meargă acasă? Cum rezolvă el mai departe? Din păcate, de multe ori nu rezolvă”.

Managerul Institutului „Matei Balș” mai spune că „dacă e vorba doar de un tratament cronic și dai niște pastile e simplu, dar când ai mai mult de făcut e mai greu. De exemplu, eu nu știu să existe multe astfel de locuri, la stat, unde să se poată face recuperare: fizio-kinetoterapie zi de zi și să poți să ai un anumit program”.

Centrele care nu există

Și asistenta socială Alina Toader vorbește despre nevoia ca pacenții care trebuie îngrijiți medical pe termen lung, dar care nu au motive să mai rămână internați în spital, să ajungă în centre medico-sociale, „care să le ofere ajutor atât pe partea socială, cât și pe partea medicală”. Deocamdată, astfel de centre nu există în sistemul public din România, iar în centrele de asistență socială există „doar o asistentă sau un medic care trece o dată pe săptămână”.

Ea spune că e nevoie de o colaborare între Ministerul Muncii și cel al Sănătății, inclusiv pentru ca procedurile în cazul acestor pacienți să dureze mai puțin, să fie „mai puțină hârțogăraie, să fie preluați mai repede în centre, să nu mai așteptăm luni de zile”.

Asistenta socială de la „Matei Balș” își amintește de cazul unei paciente cu HIV/SIDA, fostă consumatoare de droguri, imobilizată la pat. Avea familie, dar rudele au refuzat să o ia din spital, motivând că nu se pot ocupa de ea. A rămas internată în spital câteva luni, până când a murit din cauza bolii, înainte să ajungă într-un centru de asistență socială.

Pe lângă numărul insuficient de locuri din centre, în anul 2023 a fost adoptată legea privind susținerea procesului de dezinstituționalizare a persoanelor adulte cu dizabilități, asumată și în PNRR. „După ce că erau puține locuri, ele scad și mai mult. Până la 30 iunie 2026, numărul persoanelor asistate trebuia să scadă cu 32%, conform acestei legi”, arată Alina Toader. 

Spitalul cu 9 asistenți sociali

La Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia” sunt internate acum în jur de 20 de persoane, cazuri sociale, spune pentru HotNews directorul medical al spitalului, dr. Eduard Moțoescu. 

Spitalul are 17 secții cu peste 100 de paturi fiecare și o echipă de 9 asistenți sociali. Laura Ghemeci, unul dintre cei 9 asistenți sociali, s-a ocupat, anul trecut, de aproximativ 280 de pacienți cazuri sociale.

Dar situațiile care ajung în atenția asistentului social nu sunt doar acele situații limită, în care pacientul nu are unde să meargă dacă este externat din spital, explică Laura Ghemeci, în dialogul cu Hotnews. „Sunt și pacienți care au doar nevoie de ghidare, consiliere, familii în care există conflicte și vin la asistentul social pentru mediere. Și acestea apar la numărătoare, pentru că sunt consumatoare de timp”.

Însă o parte din acești pacienți sunt cei care rămân blocați în spital pe termen lung, în lipsă de alte soluții.

„Media este de câteva luni pentru un pacient care rămâne internat, dar putem atinge chiar și un an în cazurile în care judecătoria trebuie să desemneze un tutore legal al pacientului și se tot amână termenele”, spune Eduard Moțoescu.

De-a lungul timpului, pacienții care au rămas internați cel mai mult timp la Spitalul „Obregia” sunt cei cărora le-a decedat tutorele în timp ce ei erau internați în spital. Iar ei mai pot pleca din spital doar în momentul în care există un alt reprezentant legal, care să semneze pentru ei.

„Următoarele situații sunt cele ale pacienților fără familie, fără locuință, fără acte de identitate. Presupun proceduri îndelungate și colaborări îndelungate cu instituțiile, care durează”, arată Laura Ghemeci.

„Am avut și avem pacienți destul de longevivi”, spune și directorul medical. 

„Situațiile de la noi sunt foarte complexe și, uneori, întrec orice telenovelă de foarte bună calitate. Am avut, spre exemplu, un pacient care, deși trăia, era considerat decedat în acte. A fost foarte greu să «înviem» un om care era deja cu cruce la cimitir, cu certificat de deces. Să spunem că totuși el există și e la noi la spital. A trebui să îi scoatem din nou certificat de naștere, act de identitate. Și cred că lucrurile acestea au durat un an și un pic. Sunt niște mecanisme foarte grele”.

Proceduri de lungă durată

Cel mai vechi caz internat în acest moment este un pacient al cărui tutore legal a decedat. 

„La câteva zile de la internare, tutorele său, care era mama pacientului, a decedat. Acum este aproape de rezolvare situația acestui pacient, adică de desemnarea unui alt tutore legal. Decizia finală, dacă pacientul rămâne acasă sau va merge într-un centru, va aparține reprezentantului legal, după ce acesta va fi desemnat”, spune asistenta socială Laura Ghemeci. 

Bărbatul este internat la „Obregia” de 6-7 luni, pentru că procedura de stabilire a tutorelui legal durează luni de zile. „Sunt foarte multe termene în instanță, până se desemnează un nou reprezentant legal. Iar în acest timp, el stă la noi în spital. Dar nu stă unde trebuie”.

În încercarea de a rezolva situația, „facem ședințe cu Direcția de Asistență Socială, cu prefectul Capitalei. Ne-am străduit să nu completăm doar niște hârtii, la care primim răspunsuri aproximative sau nu primim, uneori, niciun răspuns”, mai spune directorul medical Eduard Moțoescu. 

Unii dintre acești pacienți ajung, uneori, în centre din afara Bucureștiului, atunci când Direcția de Asistență Socială nu are locuri libere în Capitală. „Unele soluții au fost într-adevăr în afara Bucureștiului. De aceea și avem răspunsuri întârziate, DGASPC caută și nu găsește locuri”.

Însă „sunt proceduri de lungă durată, care implică multe instituții. Poate dura până când se ajunge la externarea unui pacient. Sunt pacienți cu situații extrem de complexe, iar toate cazurile sunt analizate individual”, arată și Laura Ghemeci, asistentă socială în spital. 

Spre exemplu, nu toți pacienții au nevoie de loc într-un centru social, ci o parte dintre ei se pot descurca și la ei acasă, cu suport. Aici intervin serviciile în comunitate oferite de asistența socială. Dar și pentru asta se așteaptă: „Serviciile comunitare au fost puțin dezvoltate, nu pot răspunde tuturor solicitărilor noastre”.

În plus, nici „discuțiile acestea despre dezinstituționalizare pe noi nu prea ne ajută în momentul acesta, în care avem pacienți pe care vrem să îi trimitem către astfel de instituții, care sunt pe cale de a se destrăma, de a reduce numărul de locuri”, admite directorul medical Eduard Moțoescu.

Nu în ultimul rând, „stigmatizarea în psihiatrie se poate manifesta și prin lipsa interesului de a rezolva aceste cazuri”, e de părere medicul psihiatru Eduard Moțoescu. 

„Când aude vreo instituție de un pacient psihiatric, de la Spitalul «Obregia», prima tentație este să spună că nu au locuri, că nu ne pot ajuta.”

„Stigmatizarea aceasta, din păcate, se întâlnește chiar la colegii noștri”, e de părere medicul psihiatru. „Când vrem să transferăm un pacient psihiatric într-o secție de Medicină internă, avem foarte multe refuzuri. Mereu ne spun: «Nu avem locuri.» Chiar dacă îi asigurăm că pacientul este liniștit. Este o stigmatizare a pacientului psihiatric de unde nu te aștepți, din lumea medicală”.

„E nevoie de o strategie la nivel național”

Pentru spital, aceste situații înseamnă „și un dezavantaj pe partea de plată a serviciilor, pentru că acești pacienți devin cronici, iar plata (decontarea serviciilor oferite de spital de către Casa de Asigurări de Sănătate – n.red.) pentru un pacient cronic este mult subevaluată. Noi asigurăm pacientului hrană, cazare, medicație. Nu sunt pacienți care să implice îngrijiri medicale complexe. Dar pentru acești pacienți care rămân la noi, spitalul e remunerat cu o sumă absolut modică și dezavantajoasă. Și ocupă un loc al unui alt pacient care ar putea beneficia de îngrijiri psihiatrice calificate”.

Eduard Moțoescu este de părere că „ar trebui să existe o strategie la nivel național”: „Nu să rezolve DGASPC-ul de sector, fără să îi dai resurse. E un lucru pe care evident că nu îl poate face, fără aport financiar. Noi înțelegem că o instituție nu are pârghii să rezolve, dar trebuie văzută de undeva de sus situația de ansamblu și corectată”.

Spitalele care spun că nu au cazuri sociale

Pe parcursul documentării, am întâlnit și spitale bucureștene care susțin că nu au niciun caz social.

Unul dintre ele este Spitalul de Urgență „Sf. Pantelimon”, un spital cunoscut pentru faptul că aici ajung, adesea, cu ambulanțele, pacienți din localitățile din jurul Bucureștiului. Contactat de HotNews, managerul Cristian Bălălău a susținut că spitalul are o colaborare bună cu Direcția de Asistență Socială și nu are niciun caz de pacient „blocat” de mult timp în spital. 

Și Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, unde ajung pacienți cu boli pulmonare grave din toată țara, precum tuberculoză sau cancer pulmonar, spune că nu are niciun caz social. 

Într-un dialog cu HotNews, purtătorul de cuvânt al spitalului, dr. Irina Strâmbu, susține că „Marius Nasta” a avut în trecut pacienți internați pe termen lung care s-au transformat în cazuri sociale, dar nu are niciun astfel de pacient în acest moment. 

În București, cele 7 primării, adică Primăria Capitalei și primăriile de sector, au fiecare câte o direcție de asistență socială. Câte dintre aceste instituții au centre în care pot ajunge astfel de persoane nu se știe, pentru că nu există o situație centralizată. 

HotNews i-a contactat și pe reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Municipiul București pentru a discuta despre situația acestor pacienți internați cu lunile în spitale, deși nu mai au nevoie de tratament.

Reprezentanții DGASMB ne-au direcționat să facem o solicitare în scris către Primăria Capitalei, instituția în subordinea căreia se află asistența socială. Răspunsul de la Primăria Capitalei nu a venit până la momentul publicării articolului.