Skip to content
Actualitate

Un chef din Petroșani, campion mondial la sushi în Japonia, vorbește despre greșelile făcute în restaurantele românești specializate: „Orezul contează mai mult decât peștele”

Gruia Dragomir
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Românul Vlad Tănasie a devenit cel mai bun chef de sushi străin din lume, după ce a câștigat campionatul mondial din Japonia. La proba de creativitate, cheful din Petroșani a venit cu un preparat numit „Dracula meets Japan”, o combinație între tehnica sushi-ului japonez și o poveste inspirată din Transilvania. Într-un interviu pentru HotNews, Tănasie a demontat câteva mituri care există despre sushi și a explicat ce greșeli se fac uneori în restaurantele românești legate de acest preparat specific japonez. 

  • „Sushi-rolurile, care sunt și cele mai populare în România, au apărut în America de Nord, nu în Japonia”, spune cheful român. 

În luna august, la Tokyo, românul a devenit campion mondial la World Sushi Cup Japan 2026, după ce a obținut locul I, atât la proba de Edomae Sushi, cât și la Creative Sushi. Astfel, el a devenit cel mai bun chef de sushi străin din lume, în 2026. Este primul român care reușește această performanță. 

Născut la Petroșani, Vlad Tănasie și-a dorit în copilărie să devină fotbalist și a jucat până la 18 ani. A plecat apoi la Timișoara pentru facultate, dar a renunțat după trei ani și, pentru a se întreține, a ajuns astfel să facă sushi într-un restaurant. 

A fost momentul care avea să-i schimbe complet viața. A învățat meserie de la cei care au devenit mentorii săi, și și-a construit propriul business în timpul pandemiei, când a investit toți banii pe care îi avea în casă într-o bucătărie profesională. A început singur, făcând sushi și livrând comenzile.

În 2024 a participat pentru prima dată la World Sushi Cup, dar nu a reușit să ajungă în finală. În 2025 a terminat pe locul al doilea la European Sushi Championship, iar în 2026 s-a întors în Japonia. De această dată, a câștigat.

Vlad Tănasie în Japonia, împreună cu unul din maeștii bucătari. FOTO: Arhiva personală

„În fața maeștrilor bucătari, nu mi-am putut stăpâni emoțiile”

– Ați muncit 12 ani pentru a deveni campion mondial. Ce ați făcut acum, diferit față de 2024, când ați participat la competiție dar nu ați ajuns în finală?
– Vlad Tănasie: Când am mers în Japonia în 2024, am ajuns să-mi trăiesc visul cu ochii deschiși. Acest lucru m-a fascinat, dar în același timp m-a și copleșit. Iar când m-am aflat în fața maeștrilor bucătari, nu mi-am mai putut stăpâni emoțiile. Aici s-a făcut, de fapt, diferența. 

În următorii doi ani mi-am întărit destul de mult psihicul, iar abordarea a fost diferită. M-am pregătit poate de două ori mai mult decât în trecut și am înțeles că „lupta” este doar cu mine însumi. Îmi doream să devin doar mai bun decât mine, cel de cu doi ani în urmă.

Ce are Dracula cu sushi?

– Ați câștigat proba de Creative Sushi cu „Dracula meets Japan”. Ce ne puteți spune despre acest preparat, ce ați vrut să transmită juriului?
– Fiecare înțelege proba de „Creative” în felul lui. Ce am înțeles eu în timp este că japonezii nu își doresc să schimbăm sushi-ul față de cum este el, autentic. Ce cred eu că numesc ei creativ se referă la modul de aranjare pe platou. 

Toți concurenții folosesc același pește (ton), sepie, diferite feluri de scoici, Hamachi, care este un pește foarte special, diferite feluri de pește alb, dar fiecare îl folosește în interpretarea lui. 

Eu am ales un stil din Transilvania, gotic, și mi-am imaginat cum ar fi arătat sushi acum câteva sute de ani servit într-un castel, pentru regi și regine. Iar după aceea m-am uitat la ce consideră japonezii că sunt cele mai grele lucruri de făcut, ca tehnică și timp, cum ar fi peștii „koi” făcuți din sepie sau flori din sepie sau o lebădă din sepie. 

La Khazari Maki pe care l-am făcut am tăiat peștele în triunghiuri, iar aici e nevoie de multă atenție pentru că, la cea mai mică greșeală totul se poate distruge.

În altă ordine de idei, am vrut să arăt juriului un mod de prezentare total neobișnuit pentru ei, dar în același timp și că știu mai multe tehnici cu nivel de dificultate foarte mare.

Vlad Tănasie. FOTO: Arhiva personală

„Japonezii spun că la sushi orezul contează mult mai mult decât peștele”

– Unde se termină disciplina și începe creativitatea? Și cât de liber este, de fapt, un chef de sushi?
– Sincer să fiu, în bucătăria japoneză dacă nu vrei să te abați puțin de la autenticitate, nu poți fi creativ mai deloc. Dar depinde foarte mult și unde ești poziționat, trebuie să nu uităm că noi nu facem sushi pentru japonezi, 99.99% din clienții noștri sunt români, iar piața din România a fost educată diferit.

– Românii asociază sushi-ul în primul rând cu peștele crud. Cât de important este, de fapt, peștele într-un sushi bun și cât de important este orezul?
– Românii au învățat din ce în ce mai bine ce înseamnă sushi cu adevărat și în ultimul timp sunt foarte deschiși să încerce pești noi și să meargă pe mâna bucătarului. Datorită consumului de pește care este în creștere în ultimul timp, probabil și datorită sushiului, au început să apară și foarte mulți furnizori cu pește foarte proaspăt și de o calitate foarte mare. 

Dar japonezii spun că la sushi orezul contează mult mai mult decât peștele, proporția fiind undeva la 60% orezul și 40% peștele. Ne învață că aceasta este cea mai mare greșeală pe care o fac majoritatea restaurantelor, investesc mulți bani în pește și puțini bani în orez, pentru că orezul bun și de calitate este foarte scump.

– Mulți români pun foarte mult sos de soia peste sushi. Este o greșeală? Ce ar trebui să simțim, de fapt, când mâncăm o bucată de sushi bine făcută?
– Cred că este una dintre greșelile pe care le face mai toată lumea, nu doar românii, că bagă orezul în sosul de soia și atunci el absoarbe ca un burete. Dacă am băga numai peștele, pe bucata de sushi ar rămâne exact câtă soia ar trebui. 

Dar cred că cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii este că mănâncă sushi împreună cu ghimbirul, și atunci vor simți numai gust de ghimbir, pentru că este foarte puternic și acoperă toate gusturile. Ghimbirul este pentru a curăța papilele gustative între bucățile de sushi și pentru a simți fiecare îmbucătură la potențialul ei maxim. 

Când mâncăm sushi, trebuie să simțim un cumul de gusturi, dulce-acrișor de la orezul de sushi, gustul peștelui, puțin sărat de la soia și puțin iute de la wasabi. Rezultatul acestor gusturi trebuie să te facă să te simți în al 9-lea cer. Cred că acesta este un sushi bun.

– Există un paradox: România nu are o cultură puternică a peștelui proaspăt destinat sushi-ului, iar o mare parte dintre ingredientele folosite de restaurantele de profil ajung la noi după ce au parcurs mii de kilometri. Cum poate un chef să ajungă campion mondial la sushi într-o țară în care accesul la materia primă de care depinde această bucătărie este, în mod evident, mai dificil decât în Japonia?
– Cred că acum 12 ani era foarte greu să ai acces la ingrediente, dar în ultimul timp lucrurile s-au schimbat. Avem pește proaspăt adus din Italia, Grecia și Spania, care ajunge foarte ușor în România, nu durează mai mult de 24 ore. 

Cât despre orezul și produsele japoneze, sunt exact ca făina la noi, au termen de valabilitate destul de mare și nimic nu se schimbă în structura lor dacă sunt depozitate corect. Evident, nu este la fel de ușor ca în Japonia, dar mai ales în ultimul timp nu mi se pare că trebuie să facem mari eforturi pentru materie primă de calitate. Singurul impediment poate fi că este foarte scumpă.

Are vreo legătură sushi-ul japonez cu cel din România?

– În România, există foarte multe restaurante care vând sushi, dar o parte dintre produsele de pe piață au foarte puțin de-a face cu sushi-ul tradițional japonez. Cât de mult din sushi-ul pe care îl mâncăm în România este, de fapt, doar marketing?
– În afara Japoniei există cu totul și cu totul altă cultură de sushi. Sushi-rolurile, care sunt și cele mai populare în România, au apărut în America de Nord între anii 1960-1970, pentru că abordarea americanilor față de sushi era total diferită, ei fiind obișnuiți cu alte tipuri de mâncăruri. 

De la ei au explodat apoi în toată lumea și datorită diferitelor tipuri de sosuri pe bază de maioneză, au „plăcut mai mult”. Din punctul meu de vedere, ele pot fi considerate sushi, dar mai mult un sushi fast food, dacă pot să mă exprim așa.

Deocamdată nu știu un restaurant în România care să poată supraviețui numai cu sushi autentic japonez, tip Omakase, exact ca în Japonia, deci procentul este foarte mic în detrimentul autenticității.

– Sushi-ul de calitate nu este ieftin. Dar clientul român vede adesea un rulou de orez, pește și câteva ingrediente și se întreabă de ce trebuie să plătească atât. Ce plătește, de fapt, atunci când cumpără un sushi făcut la nivel înalt?
– Cred că pregătirea oamenilor care este îndelungată. Pentru a putea face sushi ai nevoie de ani de experiență în spate, multe ore de muncă. În Japonia un bucătar începător de sushi în primii cinci ani face curățenie și pregătește orezul și peștele. Numai după perioada aceasta începe să facă și sushi în adevăratul sens al cuvântului.

„Am deschis o bucătărie profesională și un business cu 7.000 euro”

– Ați pus în joc 7.000 de euro, economiile de la nuntă, în pandemie, într-o perioadă în care nu știați dacă afacerea va supraviețui. Ce v-a fost mai greu atunci: să riscați banii sau să acceptați că, dacă eșuați, nu mai aveți un plan B?
– Se spune că în orice bărbat se schimbă ceva după nașterea primului copil. Așa a fost și la mine, nu m-am gândit la bani, nu m-am gândit la eșec, m-am gândit că trebuie să fac ceva pentru familia mea. Era perioada pandemiei, o perioadă grea în toată lumea, așa că nu am avut de ales. Știam să fac numai sushi și ceea ce mulți spuneau că este imposibil, să deschizi o bucătărie profesională și un business cu 7.000 euro, eu am reușit, dar numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Mi-a deschis orice ușă de care am avut nevoie. Am dat de mulți oameni care m-au ajutat fără să ceară nimic în schimb. Așadar, toate lucrurile frumoase din viața mea care se întâmplă azi i se datorează numai Lui!

– Ați ales în 2019 familia în locul unui loc de muncă în restaurant. Acum, după această performanță, nu există riscul să ajungeți din nou în situația în care meseria să vă consume timpul pe care voiați să-l petreceți cu familia?
– Riscul este foarte mare, mai ales acum, după ce am câștigat titlul mondial și sunt solicitat la maximum. Dar, în același timp, merg după niște principii care m-au ajutat foarte mult până acum. În zilele de duminică și luni, restaurantul este închis. Zilnic, avem cu toții pauză de masă între orele 16:00 și 17:00, în care nu primim clienți. Cred că aceste lucruri m-au ajutat să am în echipă și niște colegi cel puțin la fel de pasionați ca mine, iar dacă în celelalte cinci zile mai doresc să-mi iau un răgaz, pentru că am nevoie să stau cu familia, colegii mei îmi țin locul cu brio și, de ce nu, și mai bine decât mine.