Skip to content
The cost of money - Powered by Banca Transilvania

Și-a cumpărat jobul de șef de bancă. Doar că banca era într-o țară inventată

Dan Popa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Este ceva obișnuit ca tinerii să ia decizii pripite în carieră. Puțini dintre noi, însă, au dat-o în bară la fel de rău ca un bancher londonez pe nume Gauger. Băiatul era angajat în City-ul londonez, dar promovarea sosea încet la Thomas, Jenkins & Co., așa că Gauger a decis să facă ceea ce bancherii au făcut de generații întregi: să urce câteva trepte în carieră, profitând de o oportunitate cu risc mai mare pe o piață emergentă.

Postul în cauză era cel de director general al Băncii statului Poyais, o nouă colonie britanică din America Centrală, înființată de Sir Gregor MacGregor, erou de război și nobil scoțian de rang inferior.

Gregor MacGregor era un scoțian care luptase în războaiele de independență din America de Sud. În 1821 s-a întors la Londra pretinzând că este „Cacique”- conducător- al Poyaisului, un teritoriu de pe Coasta Mosquito din America Centrală. A publicat și o broșură care descria un ținut prosper, cu capitală, port, instituții și resurse bogate. În realitate, zona era izolată, fără infrastructură…Era o simplă mlaștină.

Pentru a face povestea credibilă, MacGregor a promovat vânzarea de terenuri, a emis obligațiuni în numele presupusului guvern și a tipărit bancnote poyaisiene. În 1822–23, banca londoneză Perring, Shaw & Barber a intermediat o emisiune de obligațiuni de 200.000 de lire, garantată, chipurile, cu veniturile Poyaisului. Așadar, „banca din Poyais” era în mare parte o piesă din decorul promis investitorilor;

Gauger a plătit o sumă considerabilă din banii familiei sale pentru a cumpăra acest post. Pentru un britanic din 1822, să plătești pentru o funcție era ceva normal: gradele de ofițer din armata britanică s-au cumpărat până în 1871. Așa că o sumă plătită pentru postul de director al unei bănci coloniale nu era un semnal de alarmă, ci arăta ca un aranjament obișnuit.

Încrederea sa părea să fi fost reciprocă atunci când a primit o cufăr plină cu dolari Poyais nou tipăriți în valoare de 5.000 de dolari, pentru a-i transporta în capitala coloniei, frumosul oraș St. Joseph.

Câteva săptămâni mai târziu, până la genunchi într-o mlaștină străină, domnul Gauger probabil că a avuto dezamăgire după alta: nu avea să fie niciodată omul potrivit să conducă banca centrală din Poyais, pentru că nu exista o țară numită Poyais. În ciuda gravurilor care decoraseră toate materialele de marketing ale lui MacGregor, nu exista niciun oraș St. Joseph. Nu exista nici măcar un post comercial.

Dolarii Poyais nu erau complet lipsiți de valoare: copiilor le plăceau pozele de pe bancnote

Dar asta nu i-a adus prea multă mângâiere lui Gauger, care fusese victima și complicele uneia dintre primele și cele mai îndrăznețe fraude de investiții ale capitalismului timpuriu.

Dezamăgiri similare au resimțit și ceilalți pasageri ai vasului Honduras Packet și ai Castelului Kennersley , care transportaseră împreună aproximativ 250 de familii din Marea Britanie până la gura de vărsare a Râului Negru, situat în Hondurasul modern. Printre călători se numărau cizmari (care urmau să fie cizmari oficiali ai Prințesei de Poyais), muzicieni (care nu aveau să dirijeze niciodată opera națională din Poyais) și soldați (care nu aveau să își ocupe niciodată posturile de ofițer în armata din Poyais).

Într-o situație și mai rea se aflau coloniștii necalificați și agricoli, care și-au dat seama rapid că visele lor despre o pensionare idilică, administrând plantații de zahăr cultivate de muncitori nativi americani, erau puțin probabil să se realizeze fără o muncă semnificativă neplanificată pe o fâșie de pământ cunoscută sub numele de Coasta Țânțarilor. Exista pământ real, dar Poyais nu era o țară reală – nici capitală, nici câmpii fertile, nici prea multe, cu excepția mlaștinii și a pădurii tropicale locale dese.

Coloniștii nu au primit bine revelația. Cei care au putut au făcut autostopul până în Belize. Domnul Gauger a plecat să-și caute norocul în SUA, unde dispare din arhive.

Poyais 2.0

Să nu ne grăbim să ne simțim superiori. În cartea sa, „Minciuni pentru bani”, Dan Davies arată că escrocheria e perfect funcțională și azi, doar că în loc de hărți gravate folosește white paper-uri. În boom-ul ICO, un proiect numit Benebit promitea să pună pe blockchain milele de fidelitate ale călătorilor. A cheltuit cel puțin o jumătate de milion de dolari pe marketing, a strâns o armată de vreo nouă mii de promotori și urmăritori și a luat de la public în jur de 3 milioane de dolari. Abia apoi cineva a observat că fața „CEO-ului” de pe site era directorul adjunct al unei școli de băieți dintr-o suburbie a Londrei. Restul echipei de conducere venea de pe aceeași pagină cu profesori.

Rețeta e aceeași ca în 1822. Ai promotori care nu trebuie să prezinte bilanțuri auditate. Ai speculanți cărora nu le pasă ce cumpără, doar cât vor lua pe el la revânzare. Și ai câțiva credincioși sinceri, care dau poveștii aer de legitimitate. Coloniștii din Poyais aveau plantatorii îmbogățiți drept dovadă că se poate. Investitorii în tokenuri îi aveau pe milionarii bitcoin.

Un cititor român nu are nevoie să caute exemple în Londra. Le are acasă, de la Caritas până la „platformele de trading” cu randament garantat care îi zâmbesc azi de pe Facebook.

Poanta lui Davies e mai tăioasă decât un simplu „fiți atenți”. Poyais ni se pare absurd doar pentru că nu mai avem punctele oarbe ale oamenilor din 1822. Avem altele. Iar peste două secole, cineva va citi despre noi cu același zâmbet superior.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici: