INTERVIU. „O femeie din cinci este afectată de această suferință, dar la noi cele mai multe cazuri rămân invizibile”
În Săptămâna conștientizării depresiei post-partum, psihiatrul Vlad Stroescu explică, într-un interviu publicat de HotNews, de ce este important un screening postnatal, cât de mult este influențată depresia postnatală de realitatea socială în care trăiește mama, ce presupune în realitate tratamentul depresiei postnatale și ce rol au psihoterapia, medicația și sprijinul familiei.
Una din cinci femei din întreaga lume va suferi de depresie după naștere, spun ultimele statistici internaționale oficiale. Ce se întâmplă cu mama după naștere, dincolo de întrebările despre sănătatea copilului: cine îi observă suferința, cine o ascultă și unde poate găsi ajutor?
Am pornit discuția cu medicul psihiatru Vlad Stroescu de la cartea Postpartum, a Feliciei Simion, apărută la editura ZYX Books, în care autoarea povestește din propria experiență despre depresia postnatală și acea latură a maternității pe care multe femei se tem să o arate.

,,E ceva dezumanizant în a spune că «e din cauza hormonilor»”
ZYX Books: În România, depresia postnatală este minimalizată prin tot feluri de formulări precum „toate mamele sunt obosite” sau îndemnuri de genul „o să treacă”. Cum reușim să facem diferența între epuizare, anxietate, depresie post-partum sau psihoză postnatală? Ce simptome reprezintă o urgență?
Vlad Stroescu: Tocmai pentru că suferința psihică post-partum e destul de frecventă, există tentația de a o considera firească și de a nu face nimic, că poate trece de la sine. Oamenii sunt ființe reziliente și poate că uneori suferința trece de la sine, dar între timp face rău. Orice plângere sau cerere de ajutor a mamei trebuie luată în serios și nu e rolul nostru de a face o ierarhie între ele sau de a stabili cât de grav este. E mai înțelept să lăsăm diagnosticul diferențial în seama medicului. E o greșeală și să ne gândim la suferința post-partum ca la un fenomen exclusiv biologic, cauzat de transformări hormonale (de parcă biologia ar exista separat de psihosocial și invers). E ceva alienant și chiar dezumanizant în a spune, în prezența lacrimilor, că „e din cauza hormonilor”. O nouă viață în brațele tale e o schimbare radicală, un nou viitor. Și ce îngrijorează mai mult decât viitorul? Nopți nedormite, izolare socială. Nimic hormonal în toate astea, ci probleme de viață care trebuie gestionate în familie, nu în intimitatea minții copleșite.

– Când ne îngrijorăm?
– E firesc ca primele două săptămâni să aducă așa-numitul baby blues, 8 femei din 10 îl trăiesc — o labilitate emoțională trecătoare, adesea cu accese de plâns și multă oboseală. Dar când aceste stări depășesc primele săptămâni și se adâncesc sau se transformă într-una dintre cele de mai jos, intrăm pe teritoriul tulburărilor care cer ajutor specializat.
Iată care sunt semnalele de alarmă:
Tristețea persistentă și deconectarea: lipsa de bucurie, sentimentul de gol sau de înstrăinare față de copil, furia inexplicabilă — toate trăite adesea cu multă rușine și vinovăție, care sunt un factor suplimentar de risc, pentru că rușinea te împiedică să vorbești și să ceri ajutor. Anxietatea și fobiile de impuls: e relativ frecvent ca o mamă să înceapă să se teamă obsesiv că i-ar putea face rău copilului. Deși copilul, în aceste cazuri, nu este în niciun pericol real, e o experiență paralizantă și terifiantă pentru mamă. Gândurile catastrofice: convingerea că ești un părinte incapabil, că nu există nicio soluție sau niciun ajutor, disperarea că „nimic nu va mai fi bine”. Insomniile rebele, care persistă chiar dacă copilul te lasă, teoretic, să dormi, sau invers, o somnolență letargică, permanentă. Gândurile recurente de moarte sau ideația suicidară: indiferent cum sunt exprimate, ele reprezintă o urgență psihiatrică imediată. Nu e loc de „wishful thinking” aici. Și nici de ascunzișuri: discuția deschisă și empatică despre astfel de gânduri ajută, scade riscul și aduce mai rapid tratamentul.
– Cât de frecvent rămâne depresia post-partum nediagnosticată?
– Probabil foarte frecvent. Deși statisticile internaționale ne spun că o femeie din cinci este afectată, la noi cele mai multe cazuri rămân complet invizibile. Pe de o parte, din cauza stigmatului și a mitului mamei perfecte, care sacrifică totul fără să crâcnească; pe de altă parte, din cauza lipsei unui traseu medical formal de screening.
,,Screeningul psihologic ar fi o intervenție foarte ieftină și eficace”
– În România nu există un screening psihologic sistematic al femeilor după naștere, iar consultațiile se concentrează în special asupra recuperării fizice a mamei și asupra sănătății copilului. Cum vedeți dvs. condițiile ideale de diagnosticare și depistare a unei depresii post-partum într-o fază incipientă, ușoară?
– Având în vedere cât de greu ajung oamenii la un specialist psi, depistarea precoce trebuie să înceapă în mod obligatoriu în afara cabinetului psihiatrului sau psihologului, pentru toate femeile care au născut, și la punctele de contact, acolo pe unde mama oricum va trece: în maternitate, la neonatolog, la pediatru pentru vaccinuri, la medicul de familie. Screeningul psihologic ar fi o intervenție foarte ieftină și eficace, încât mi-e și greu să înțeleg de ce ea nu există. Nu e nevoie de specialist în domeniul psi. Există instrumente simple, gratuite și validate statistic în România pentru asta — cel mai folosit, de aproape patru decenii, e scala Edinburgh de depresie postnatală. Conține zece întrebări simple, poate fi administrată de moașă, de un asistent medical sau poate fi pur și simplu un document pe masa din sala de așteptare, pe care mama să îl completeze singură. Screening-ul nu e un instrument de diagnostic, ci funcționează, dacă vreți, ca un tensiometru: îți atrage atenția, ție și echipei de îngrijiri din jurul nașterii, dacă trebuie să mergi mai departe la specialist.
– Maternitatea este prezentată adesea ca o perioadă de împlinire totală, ceea ce face greu de mărturisit sentimente precum tristețea, furia, regretul, lipsa atașamentului față de copil sau gândurile intruzive. Cât de mult contribuie această imagine idealizată a „mamei fericite” la rușine și izolare?
– Când e vorba de maternitate și corpul femeii, societatea are tendința de a-și apropria corpul și viața femeii, de parcă el ar fi un obiect democratic, care aparține tuturor. Chiar am scris acum mai mulți ani despre cum credem că avem drept de vot asupra uterului altora. Așa a fost de când lumea, adaptat la sistemul social al epocii. Așa și acum: societatea stabilește un standard, nu doar despre cum trebuie să arate și să se poarte o mamă, despre ce carieră și ce aspirații poate avea, ci și despre ce trebuie să simtă! În plus, se presupune că femeia se naște cu un set de instrumente maternale: instincte infailibile, răbdare infinită, atașament instantaneu. Dacă arăți că nu ești perfect competentă să fii mamă din prima clipă, concluzia nu poate fi decât că ai un defect de fabricație. Dacă e să discutăm lucrurile în termeni sociologici, à la Erving Goffman, societatea ne obligă pe toți să jucăm un rol pe scena ei din față, dar, dacă nu e o societate bolnavă, ne permite și o distanță față de acel rol. Medicul sau judecătorul au cadre foarte reglementate și investite social la serviciu, dar în timpul liber au tot dreptul să se relaxeze și să fie ei înșiși măcar parțial. Mama nu are acest drept. Dar dacă nu este permisă nicio distanță față de rol, rezultatul este alienarea. Iar alienarea ajunge, în cele din urmă, la psihiatrie. Astfel încât e o strânsă conexiune cauzală între presiunea unui rol social și suferința psihică legată de maternitate.
,,O problemă fundamentală: abandonul social al femeii după ce a născut”
– Cât de mult este influențată depresia postnatală de realitatea socială în care trăiește mama: lipsa somnului, izolarea, presiunea alăptării, dificultățile financiare, absența partenerului, violența domestică sau întoarcerea rapidă la muncă?
– Toate cele de mai sus sunt factori de risc pentru sănătatea femeii. Trebuie să notăm că toți acești factori converg spre o problemă fundamentală: abandonul social al femeii după ce a născut. Cât despre întoarcerea rapidă la muncă, aș vrea să privim lucrurile și din unghiul opus. Avem în România această mare mândrie națională a concediului de creștere a copilului de până la doi ani. Pe hârtie, pare un lux, comparativ cu cele trei luni din alte state occidentale. În practică însă, pentru foarte multe femei, acești doi ani se traduc într-o formă legalizată de izolare și exil domestic. Femeia este scoasă complet din fluxul profesional și din lumea adulților, în timp ce bărbatul își continuă nestingherit traiectoria. Deși legea îi permite tatălui să preia din concediu, bărbații rareori o fac, iar îngrijirea rămâne o povară asimetrică. Întoarcerea la muncă devine apoi o ruptură dureroasă.
– Sunt mai expuse la depresie post-partum femeile din comunitățile mici, cele cu venituri reduse sau cele care nu au acces la servicii private?
– Desigur că femeile din comunitățile mici, rurale, defavorizate, uneori sfâșiate de emigrația unei întregi generații, în timp ce copii adolescenți sunt lăsați să se descurce singuri, sunt mult mai expuse. Dar nu doar din motive economice, ci pentru că, într-o comunitate care suferă în ansamblu, suferința individuală își pierde legitimitatea. Mai ales suferința psihică, greu de pus în cuvinte, e trecută cu vederea sau considerată un moft.
,,Un tratament bine condus nu e o barieră între mamă și copil”
– Multe femei evită psihiatrul de teama medicației, a efectelor asupra alăptării, a judecății celor din jur sau chiar a posibilității de a fi separate de copil. Ce presupune în realitate tratamentul depresiei postnatale și ce rol au psihoterapia, medicația și sprijinul familiei?
– Scopul tratamentului în suferința psihică postnatală trebuie să fie unul anti-singurătate. Singurătatea este toxică în mod direct pentru minte și corp și e numitorul comun al diverselor tulburări pe care le diagnosticăm în perioada postnatală. Instrumentele noastre, ideal o combinație de psihoterapie, medicație, suport familial și social, au același efect țintit de protecție împotriva nocivității biologice a singurătății.
Trebuie neapărat să subliniez că, atunci când e nevoie de medicamente împotriva depresiei sau altor probleme post-partum, există opțiuni care sunt sigure pentru mamă și copil, se pot lua în timpul sarcinii și nu necesită întreruperea alăptării. Simpla idee de medicație psihiatrică inflamează imaginația, trimite cu gândul la droguri periculoase, la dependență, sedare, pierderea controlului. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Un tratament bine condus alină suferința, ușurează drumul spre o viață liberă și nu e în niciun fel o barieră între mamă și copil.
În cazurile severe în care e nevoie neapărat de spitalizare, avem mare nevoie de unități în care mama să poată fi îngrijită fără să fie despărțită de copil. Aceste „unități mamă-copil” care sunt un standard de aur în Marea Britanie sau Franța sunt un mare punct orb pentru statul român, unde ele pur și simplu nu există, astfel încât o internare absolut necesară echivalează cu exilarea lăuzei departe de copil. Îndrăznesc să spun că temerile familiilor sunt justificate în această privință și că e inadmisibil să nu avem soluții la îndemână pentru ele.
Discutam mai sus despre opresiunea pe care societatea o exercită asupra mamelor. Psihiatria implică un stigmat social: cu cât o mamă se simte mai neînțeleasă, cu atât riscă să nu ceară ajutor de teamă că stigmatul o va izola și mai mult, o va face și mai neînțeleasă. E rolul nostru să lucrăm mai mult la relația medic-pacient, să facem serviciile mult mai accesibile, mai aproape de comunitate, mai puțin „instituționale”. Din cauza presiunii sociale stigmatizante, trebuie să facem tot timpul efortul acesta, iar statul nu prea ne ajută.
– Ce ar trebui să facă partenerul atunci când mama refuză ajutorul sau spune că „e bine, o să treacă”?
– Să nu aștepte să i se ceară ajutorul, să preia cât poate din logistica obositoare a îngrijirii copilului și, dacă vede că starea mamei se agravează, să preia inițiativa căutării medicului, a programării și să meargă cu mama de mână la doctor, fără reproșuri. Uneori, când lucrurile sunt grave și nimeni nu se mai îndoiește de asta, întreaga familie se scufundă pentru că nu știu încotro să o ia și nu mai văd speranță. În condițiile acestea, să ceri ajutorul e un adevărat gest de curaj și normalitate. Cred că asta trebuie să le spunem femeilor și asta le spun, de obicei, pacienților mei și familiilor lor.