Amintirile unui profesor despre uniforma obligatorie: „La poarta școlii, ne verificau pantalonii, cămașa, vesta, sacoul și cravata. Cine nu le avea pe toate, pleca acasă”
Ieri, unii elevi au mers la școală îmbrăcați în negru, în semn de protest față de propunerea unor parlamentari de a introduce uniforma obligatorie. Când am aflat despre gestul lor, mi-am amintit cum a fost introdusă uniforma la liceul din Ardeal unde am studiat și ce s-a întâmplat după aceea.
Așa că, din seria „a fost odată ca niciodată”, vă spun cum au arătat diminețile mele de licean după ce vesta, cravata și toate celelalte piese ale uniformei au devenit mai importante decât prezența la ore.
Când am intrat la liceu, în 2010, nu aveam uniformă și nici nu se discuta serios despre posibilitatea de a se introduce așa ceva. Liceul era condus atunci de o doamnă profesoară de istorie pe care o respectam cu toții. Abia la sfârșitul clasei a IX-a am aflat că acela avea să fie ultimul ei an în funcția de director.
De la colegii mai mari, care făceau istorie cu dânsa, aflasem că era foarte strictă la notare, dar că preda impecabil și că era aproape imposibil să pleci de la orele ei fără să fi înțeles lecția. Avea părul negru, mereu aranjat, și era îmbrăcată de fiecare dată la costum. Când treceam pe lângă dânsa în pauze, simțeam cum îngheț. Era un amestec destul de ciudat de respect și teamă, pe care îl cunoșteau, cred, mulți dintre colegii mei.
Ne întrebam uneori cum de nu introdusese uniforma, având în vedere că predase și în perioada comunistă și că era directoarea școlii de mulți ani. Așa judecam noi lucrurile atunci, ca liceeni, mai ales că auzeam de la colegi că alți profesori, cu aproximativ aceeași vechime la catedră, și-ar fi dorit să purtăm uniformă, convinși că în felul acesta am fi devenit mai disciplinați. Nu-mi era foarte clar cum urma cravata să ne cumințească, dar profesorii care susțineau ideea păreau destul de siguri de rezultat.
Citește continuarea articolului AICI.