„Mi s-a spus: «Aveți o vârstă, mai schimbați acum jobul?»”. Reportaj în clasa învățătorului care a început să predea la 40 de ani

Este 10 dimineața, iar cei 22 de copii din clasa a II-a B de la Școala Gimnazială „Ciprian Porumbescu” din Comănești sunt la ora de Matematică. Pe ușa clasei lor, numită „Clasa exploratorilor”, stă scrisă o listă cu „ingredientele unui an școlar minunat”: curaj, zâmbete, prietenie, iubire, perseverență și răbdare.

Înăuntru, de tavan sunt atârnate planete făcute din hârtie. Pe pereți, sunt hărți și desene, iar într-o parte a sălii este amenajat un colț de lectură. Copiii stau câte doi în bancă. În fața lor sunt două table alăturate: una electronică și una pe care se scrie cu markerul.

Ora de matematică nu începe însă cu un copil chemat la tablă. George Puiu ia o minge și o aruncă spre unul dintre elevii rămași în bancă. „Predecesorul lui 79?”

Copilul răspunde, apoi îi aruncă mingea înapoi. Învățătorul o trimite imediat spre altă bancă și urmează o altă întrebare. Apoi alta. Exercițiul continuă ca un joc de pase.

Puțin mai târziu, copiii ies câte doi la tabla electronică. Pe ecran apar două calculatoare și serii de adunări. Fiecare copil trebuie să rezolve cât mai repede exercițiile de pe partea sa. Cine termină primul și răspunde corect câștigă runda. Cei rămași în bănci urmăresc întrecerea, iar la final copiii de la tablă aleg alți doi colegi care să le ia locul.

George Puiu spune că este o cale prin care încearcă să-i aducă pe copii în lecție: „Este necesar să îmbinăm învățarea tradițională cu metodele interactive. Matematica nu este o materie ușoară și încercăm să-i facem pe copii să învețe și cu plăcere”.

Mingea, explică el, este doar un instrument pentru captarea atenției: „Nu vrem sute de pagini scrise și un copil care doar copiază de la tablă. Încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul”.

„Important este să nu plece capul și să se inhibe” 

Mai spune că la fel de important pentru el este ca elevilor să nu le fie frică să dea un răspuns greșit:

„Dacă un răspuns este greșit, nu îi tai: «Nu există răspunsul ăsta, nu mai răspunde așa». Spunem: «Hai să mai facem o încercare. Hai să vedem și la altcineva». Important este să nu plece capul și să se inhibe. După aceea este mult mai greu să lucrezi cu ei”.

„Încercăm să-i aducem pe toți la o linie comună de la care să pornim”

Comăneștiul se întinde de-a lungul văii Trotușului, în vestul județului Bacău, între munți. Fost centru minier și forestier, orașul se află la aproximativ 60 de kilometri de Bacău și are aproape 20.000 de locuitori. Drumul care îl traversează continuă spre Ghimeș-Făget și, mai departe, spre Transilvania. 

Școala Gimnazială „Ciprian Porumbescu” din Comănești a fost renovată recent. Biblioteca este o încăpere mare și luminoasă, cu rafturi de cărți, pufuri pe care copiii se pot așeza să citească și două rânduri de calculatoare. În școală există și cabinet medical.

George Puiu spune că o parte dintre elevi vin din localitățile din jurul Comăneștiului cu microbuzele școlare, iar printre ei sunt și copii din medii vulnerabile, copii romi și elevi cu cerințe educaționale speciale.

La începutul zilei, înaintea lecțiilor, încearcă să afle și cu ce stare au venit copiii la școală. „Depinde foarte mult de mediul din care vin și de ceea ce există acasă. Când ajung aici, încercăm să-i aducem pe toți la o linie comună de la care să pornim”, spune el.

„Venea sfârșitul lunii, vândusem cinci utilaje, luam un salariu foarte bun și eram liniștit”

Drumul lui George Puiu spre catedră nu a fost unul direct. A copilărit într-o comună aflată la aproximativ 15 kilometri de Comănești, apoi a locuit în Moinești și s-a stabilit, după căsătorie, în Comănești.

Când era copil, spune el, voia să devină învățător. Viața l-a dus însă în alte direcții. A lucrat aproximativ 13 ani în telecomunicații, apoi în vânzări de utilaje. A studiat psihologia, a început la un moment dat și studii de biologie și a lucrat pentru o perioadă ca electrician, când era mai tânăr.

A plecat și în Anglia, unde a rămas aproape trei ani. Acolo a lucrat într-un centru în care erau îngrijite persoane cu demență și a obținut și o calificare profesională în sistemul britanic. 

Spune că experiența din Anglia l-a ajutat să învețe să comunice mai bine cu oamenii și să încerce să-i înțeleagă: „Îmi plăcea să discut cu oamenii și să încerc să-i înțeleg din perspectiva lor. Lucram cu multe persoane cu demență și comunicarea era foarte importantă”.

La un moment dat, s-a gândit să-și mute familia în Anglia și să rămână acolo. S-a întors însă în România și a revenit în vânzări. Salariul era bun. Totuși, ceva îi lipsea. „Venea sfârșitul lunii, vândusem cinci utilaje, luam un salariu foarte bun și eram liniștit. Dar mi se părea ceva mecanic. Simțeam că aș putea face mai mult”, povestește el.

 „Mi s-a spus: Aveți o vârstă, mai schimbați acum jobul?”

Puiu lucrase deja cu copii în afara școlii: făcuse cursuri de pictură pe sticlă, informatică și robotică. Se întreba însă cum ar fi dacă activitățile acestea ar ajunge nu doar la cei câțiva copii care se înscriau la cursuri, ci la o clasă întreagă.

Avea 40 de ani când a făcut pasul spre învățământ. Spune că inițial a fost și descurajat: „Mi s-a spus: aveți o vârstă, mai schimbați acum jobul? Este greu, este hârțogăraie, sunt tot felul de obligații”.

Apoi a descoperit Teach for Romania, organizație care pregătește și sprijină profesori ce lucrează inclusiv în școli și comunități vulnerabile. „M-am gândit: nu o să pot schimba lumea întreagă, dar poate pot face ceva în clasa în care ajung”.

Prima școală în care a predat

A intrat în sistem mai întâi ca profesor de Informatică și a predat și Fizică într-o comunitate majoritar maghiară din Ghimeș-Făget. Timp de doi ani, a făcut naveta din Comănești, parcurgând, spune el, aproape 50 de kilometri într-un sens. Iernile erau grele, își amintește. Mai grea era uneori aducerea copiilor la școală. „Acolo era riscul de abandon foarte mare, pentru că mulți aveau animale, ferme și lucrau câmpul”.

Puiu spune că, venind din afara comunității, a trebuit mai întâi să câștige încrederea oamenilor. Pentru el a contat felul în care a intrat într-o comunitate diferită de cea din care venea și respectul arătat familiilor și copiilor.

A început apoi să caute motive pentru care elevii să vrea să vină la școală. A găsit un laborator cu calculatoare foarte vechi, care nu mai era folosit, și l-a pus din nou în funcțiune. A adus proiecte, a făcut fotografie, robotică și activități muzicale.

Nu toate inițiativele au fost însă privite cu același entuziasm. Puiu spune că s-a lovit și de reticența unor colegi din sistem, mai ales când încerca să facă lucruri în plus față de activitatea obișnuită de la clasă: „Erau colegi care spuneau: «De ce te întinzi atât? Las-o mai moale»”.

După doi ani de navetă, despărțirea de comunitatea din Ghimeș-Făget nu a fost una ușoară. Relația construită cu elevii, spune el, a fost unul dintre lucrurile care i-au confirmat că vrea să rămână în educație.

Pe lângă licența în Psihologie, Puiu a urmat, după ce a intrat în învățământ, și studii de Pedagogia învățământului primar și preșcolar, pentru a deveni profesor calificat pentru ciclul primar.

„M-a surprins că toți copiii vor să învețe”

După cinci ani în sistem, unul dintre lucrurile care l-au surprins cel mai mult nu a fost legat de tehnologie, programe sau metode de predare. „M-a surprins că toți copiii vor să învețe”. 

În comunitatea din Ghimeș-Făget în care exista risc de abandon, povestește el, primea uneori telefoane de la părinți care aveau nevoie de copii acasă pentru treburile gospodăriei: „Mă sunau părinții și îmi spuneau: «Aș vrea să-l opresc astăzi acasă, că avem treabă, dar el plânge că vrea să vină la școală»”.

Experiența aceasta i-a schimbat perspectiva asupra copiilor, despre care se spune că „nu vor” să învețe. Asta nu înseamnă, spune el, că toți ajung la aceleași rezultate sau în același timp: „Nu pot toți să învețe în același ritm”. Folosește lecția pe care a învățat-o atunci și la școala din Comănești în care predă acum.

„Contează să-l scoți în evidență pe fiecare pentru ceea ce poate face”

Pentru Puiu, rolul profesorului nu este doar să vadă cât de repede rezolvă un copil un exercițiu. Încearcă să descopere ce îi place și la ce este bun fiecare.

Dacă un copil este atras de muzică, încearcă să-l încurajeze în direcția aceea. Dacă îi place sportul, discută cu părinții despre posibilitatea de a-l duce la fotbal. Pentru copiii cărora le place să deseneze, a găsit inclusiv un concurs de pictură la care să le trimită lucrările. „Contează să-l scoți în evidență pe fiecare pentru ceea ce poate face”.

Ce a adus în clasă din viața de dinaintea școlii

Puiu crede că faptul că a intrat târziu în învățământ a venit și cu un avantaj: nu a lăsat la ușa clasei lucrurile pe care le făcuse înainte. Informatica, fotografia, tehnologia, robotica sau interesul pentru natură au ajuns, într-o formă sau alta, în activitățile cu elevii.

În actuala clasă are peste 20 de laptopuri primite prin donație. Copiii nu lucrează zilnic pe ele, dar uneori fac dictări sau desenează. A folosit cu elevii o dronă, un microscop și alte echipamente.

Într-un proiect numit „Micul ecologist”, a mutat o parte dintre activități în pădure. Copiii au estimat suprafețe, au numărat cioate, au folosit busola și binoclul și au calculat vârsta copacilor. În loc să lucreze doar cu exerciții din caiet, au folosit noțiunile de matematică pentru a face măsurători și calcule pornind de la ceea ce observau în jurul lor.

Cam o dată pe săptămână, când pot, copiii își iau pernuțele și ies cu învățătorul în parcul din apropiere. „Copiilor le place foarte mult”, spune Puiu. Acolo lucrează, fac activități și transformă pentru câteva ore parcul în sală de clasă. 

„Noi deținem Inteligența Artificială sau ea ne deține pe noi?”

El folosește inclusiv Inteligența Artificială cu elevii, dar spune că încearcă să le arate atât ce pot face cu ea, cât și limitele pe care le are.

„Întrebarea este: noi deținem inteligența artificială sau ea ne deține pe noi? Am ajuns la concluzia că, atât timp cât suntem conștienți de riscurile pe care ni le asumăm, putem să păstrăm controlul”, spune învățătorul.

Anul trecut, într-un proiect făcut în colaborare cu o companie, a încercat să le arate copiilor partea creativă a inteligenței artificiale. Au folosit Gemini pentru a genera imagini și au experimentat cu muzică și texte.

„Fiecare spunea ceva, îi dădeam unui generator, Gemini, să ne genereze niște filmulețe, niște poze. După aceea am făcut muzică: făceam un text împreună, îl puneam pe muzică la AI și îl cânta. Lucrurile astea îi atrag pe copii la școală, văd ceva deosebit.”

Există însă o limită pe care spune că nu vrea să o treacă, cel puțin la vârsta elevilor săi: „La teme, acum, nu i-aș încuraja, la vârsta asta, să le spun că pot să-și facă temele cu AI”.

Puiu discută cu elevii și cu părinții și despre timpul petrecut în fața telefonului. Crede că școala nu mai poate evita conversația despre Inteligența Artificială, tocmai pentru că elevii vor intra oricum în contact cu ea.

Dar nici nu le prezintă tehnologia drept o sursă care are întotdeauna dreptate. „Ne uităm la partea bună, cum poate să ne ajute. Mai dă erori? Da, mai dă. Trebuie verificat”.

„Un copil adus la tăcere nu mai este copil”

În clasa a II-a B, copiii ridică mâna, răspund, se întorc uneori către colegul de bancă și vor să intre în joc. La exercițiul de matematică, urmăresc mingea aruncată de la o bancă la alta și așteaptă să le vină rândul să răspundă.

George Puiu spune că nu urmărește să obțină liniște cu orice preț. „Un copil adus la tăcere nu mai este copil”. Asta nu înseamnă, spune el, că nu există reguli. Copiii au limite și consecințe și trebuie să învețe să le respecte. Dar Puiu nu vrea ca disciplina să însemne că elevii trebuie să stea nemișcați și să nu vorbească.

„Mulți părinți spun: «Ce energic e copilul meu, dacă ar sta locului…». Dar dacă ar sta locului trei zile, sigur nu ți-ai mai dori asta. Ar însemna că este bolnav sau că ceva nu este în regulă”, spune învățătorul.

În aceeași logică, a încercat să reducă și distanța dintre el și elevi. Le-a permis inclusiv să-i spună „tu”. „Respectul îl cultivăm foarte mult, dar am vrut să renunț puțin la această carapace: «Tu nu ai voie să vii aici, eu sunt profesorul».” Vrea ca elevii să-l perceapă și ca om, explică el. „Atunci poți să lucrezi mai ușor cu ei și nu le mai este atât de frică să greșească.”

În clasa lui sunt și copii cu părinți plecați în străinătate, deși spune că numărul lor a scăzut, precum și copii ai căror părinți au divorțat. Problemele de acasă, spune Puiu, ajung inevitabil și în clasă.

De aceea, apropierea de copii nu este, pentru el, doar o chestiune de atmosferă la ore. Spune că aproape nicio dimineață nu începe fără ca unii dintre ei să vină să-l îmbrățișeze.

„Sunt copii care au nevoie de lucrul acesta. Sunt copii al căror tată nu este acasă, copii a căror mamă este plecată în Italia sau copii care trec prin alte probleme familiale. (…) După ce vine și te îmbrățișează, parcă s-a încărcat cu energie.”

Ce le spune viitorilor profesori: „Să-și seteze așteptări realiste”

Optimismul cu care George Puiu vorbește despre școală nu înseamnă că nu vede problemele sistemului. Vorbește despre birocrație, salarii și despre școli în care încă lipsesc lucruri de bază.

Spune și că profesorii ar trebui să fie mai uniți atunci când cer schimbări. Dă exemplul protestelor din educație, când unii profesori protestau, iar alții continuau să intre la ore: „Dacă jumătate intră la clasă și jumătate nu intră, nu ai cum să obții ceva. Cred că trebuie să existe mai întâi o voce comună ca să poți obține ceva”.

Întrebat ce i-ar spune unui tânăr care se gândește să devină profesor sau învățător, primul lui sfat este „să-și seteze așteptări realiste”. „Dacă vrea să câștige 4.000 de euro în învățământ, nu poate. Salariul nu este foarte mare, dar eu îl consider decent în momentul de față”, spune Puiu.

În afara școlii, lucrează la un after-school de robotică. Spune însă că salariul este doar una dintre părțile pe care un viitor profesor trebuie să le pună în balanță.

„Învățământul are un impact foarte mare. Trebuie să știi că mergi acolo și pui suflet. Dacă aș fi programator IT, mi-aș pune în lucru abilitățile. Aici pui și o parte din suflet și, de multe ori, poate să doară sau să te dezamăgească”, afirmă el.

De ce rămâne

George Puiu spune că a avut și alte variante de carieră după ce a intrat în învățământ. A primit propuneri să lucreze în consiliere sau în diferite proiecte. Nu exclude să facă și alte lucruri, dar nu vrea să renunțe la clasă:

„Cred că, și dacă aș face lucrurile acelea în particular, aș rămâne în învățământ. Îmi place foarte mult impactul direct asupra copilului. Mă mulțumește. Când vezi că rezultatele sunt bune la școală, mai duci un proiect și ajută și clasa ta, și școala sau comunitatea, lucrurile astea îți dau energie și mulțumire”.

La finalul discuției, se întoarce la profesorii care poate au rămas ani întregi în același mod de a preda. Spune că nici pentru ei nu este prea târziu să încerce altceva: „Nu este târziu nici pentru cei mai vechi, care își dau voie să treacă puțin de confortul tradițional în învățământ. Sunt persoane care spun: «M-aș implica și eu în proiectul ăla». Poți să faci multe lucruri dacă pui puțin suflet”.

La 45 de ani și după cinci ani de când a intrat în sistem, George Puiu spune de ce vrea să rămână la catedră: „Cred că învățământul este mai mult decât un job, cu siguranță”.