INTERVIU. Cum afectează tehnologia relațiile adolescenților? O psihoterapeută trage un semnal de alarmă: „Nu mai putem proiecta întreaga responsabilitate asupra copilului sau a părintelui”

De Ziua Mondială a Sănătății Mintale, psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu, autoarea cărții „Prețul libertății”, apărută la Editura ZYX Books, explică de ce plictiseala are un rol în dezvoltarea copilului, cum pot rețelele sociale să transforme nevoia de apartenență într-o căutare continuă a validării și de ce limitele puse de părinți trebuie susținute de platforme mai sigure.

„Mi-a scris cineva?” „Am mai primit un like?” „Ce am ratat?” Un adolescent poate fi la masă cu părinții, lângă un prieten sau în clasă, în timp ce o parte din atenția lui rămâne îndreptată spre telefon. Pentru a înțelege de ce îi este atât de greu să se desprindă de ecran, trebuie să privim dincolo de numărul de ore petrecute online: ce caută acolo, ce experiențe ajunge să piardă și cum sunt concepute platformele care îl îndeamnă permanent să revină.

În interviul de mai jos, psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu atrage atenția că „este mai important cu ce înlocuim ecranul, decât numărul de ore petrecute în fața lui”.

„Relațiile ajung să concureze pentru atenție cu un flux digital care nu se oprește niciodată”

ZYX Books: Un studiu realizat la nivel mondial arată că impactul timpului petrecut în fața ecranului de către copii este la fel de important precum comportamentul părinților și nașterea prematură, dacă nu chiar mai mare – se precizează în The Guardian. Studiul sugerează că utilizarea excesivă a ecranelor pentru jocuri, rețele sociale și servicii de streaming poate duce la scăderea performanțelor școlare și la probleme de dezvoltare a limbajului. Cum îi poate fi influențată astfel capacitatea de a-și gestiona singur frustrarea, plictiseala sau tristețea?

Cătălina Dumitrescu: Pentru precizie, aș spune că timpul petrecut în fața unui ecran poate produce aceste dificultăți, însă studiul despre care vorbiți este o analiză globală foarte mare, la care au participat peste 2,8 milioane de copii din 64 de țări, iar rezultatele sunt în principal asocieri, nu demonstrații că ecranul este cauza directă. Prestigioasa revistă The Lancet a publicat recent seria de articole „Unsafe by Design” prin care mută accentul de la simplul „screen time” la ce face copilul online, ce pierde din viața offline și cum este proiectat mediul digital. Aceste noi studii vin în completarea celui de care spuneți dumneavoastră, arătând că efectele timpului petrecut in fața ecranelor depind foarte mult de vârstă, tipul utilizării, conținutul accesat și context. Utilizarea moderată sau anumite activități digitale au și efecte benefice, însă problematic devine atunci când ecranul începe să înlocuiască experiențele necesare dezvoltării și este utilizat excesiv.  

Când se plictisește, copilul trebuie lăsat să-și trăiască frustrarea sau orice altă emoție pe care o simte. Adultul nu trebuie să intervină imediat, iar copilul nu trebuie stimulat cu altă activitate și nici nu e nevoie să socializeze cu altcineva, deorece copilul nu va mai învăța cum să-i fie bine singur, ci va învăța că, atunci când nu are o activitate care să-l stimuleze, trebuie neapărat să găsească altceva de făcut. Or, creativitatea are nevoie și de momente de liniște, de reflecție și de visare, marcate prin absența stimulării.

„Ecranul devine răspunsul imediat la orice disconfort”

Când se plictisește, copilul își pune la lucru creativitatea și își dezvoltă treptat capacitatea de autoreglare. Învață să găsească singur ceva de făcut, iar dacă o activitate nu-i reușește din prima, învață să tolereze frustrarea, să încerce din nou și să aștepte. Astfel, copilul își cultivă răbdarea, o resursă prețioasă pentru echilibrul său psihologic. Răbdarea îl ajută să fie perseverent și hotărât, să înțeleagă că atingerea unui scop cere timp și să se bucure de drumul parcurs până acolo, nu doar de rezultatul final. Este o lecție valoroasă pentru viață.

Ecranul, în schimb, devine răspunsul imediat la orice disconfort de genul: „mă plictisesc, primesc telefonul”; „sunt agitat, primesc telefonul”; „trebuie să aștept la restaurant, primesc telefonul”. Astfel, copilul va avea din ce în ce mai puține ocazii să învețe autoreglarea sănătoasă, care implică frustarea sau trăirea altor emoții. Există deja date care arată că timpul îndelungat petrecut de copiii mici singuri în fața ecranului elimină conversația cu părintele, jocul propiu-zis, mișcarea, cititul și somnul, fix experiențele fundamentale necesare dezvoltării sănătoase. Noi, părinții, ne temem ori să nu se plictisească, ori să nu înceapă tantrumurile. Cred că este esențial să învățăm mai întâi să ne gestionăm propriile emoții, pentru a putea tolera frustrarea copilului și a privi dincolo de dificultățile de moment. Limitele pe care le stabilim astăzi pot contribui, pe termen lung, la sănătatea lui psihologică. Asta nu înseamnă că totul depinde de noi. Avem nevoie și de îngăduință față de noi înșine, ținând cont de numeroasele provocări cu care ne confruntăm ca părinți. Ce ține de noi este să stabilim cu fermitate limitele necesare, păstrându-ne totodată flexibilitatea de a le negocia pe cele care permit acest lucru.

În devenirea copilului nostru intervin însă și alți factori: moștenirea genetică, ce nu reprezintă o combinație simplă și previzibilă a trăsăturilor părinților, mediul familial și social, dar și felul în care sunt concepute rețelele sociale și aplicațiile. Ne confruntăm cu algoritmi construiți tocmai pentru a ne capta atenția și a ne ține conectați cât mai mult timp.

„O oră de conversație video cu bunicii nu are același impact psihologic ca două ore de derulare continuă pe rețelele”

Așadar, găsesc mai util să discutăm despre ceea ce literatura de specialitate numește „ipoteza substituirii activităților”, decât simpla numărare a orelor. O oră de conversație video cu bunicii, de exemplu, nu are același impact psihologic ca două ore de derulare continuă a conținutului pe rețelele sociale. Aș mai sublinia că autoreglarea se dezvoltă, la început, prin coreglare: copilul nu se naște cu abilitatea de a-și gestiona singur emoțiile, ci învață cu sprijinul adultului. Acesta îl ajută să înțeleagă și să numească ceea ce simte, îl liniștește, îi pune limite și îl învață să tolereze emoțiile dificile. Când ecranele devin principalul mijloc de calmare, ele înlocuiesc o parte din aceste experiențe relaționale, prin care copilul învață să se înțeleagă pe sine și să se conecteze cu ceilalți.

Studiul global recent găsește, într-adevăr, asocieri între utilizarea mai mare a ecranelor și rezultate mai slabe în domenii precum performanța școlară, limbajul și unele achiziții emoționale și comportamentale, și este o realitate de care trebuie să ținem cont. E momentul să învățăm să le utilizăm cu limite și în folosul nostru.

– Utilizarea social media și a smartphone-urilor este tot mai des asociată cu probleme de sănătate mintală în rândul copiilor și a adolescenților. Dorm mai puțin, au rezultate mai slabe la școală, se văd mai rar cu prietenii, devin anxioși. Cum le sunt afectate relațiile cu prietenii, cu colegii, cu profesorii, chiar și cu părinții, când copiii și adolescenții se pierd tot mai mult într-o lume virtuală?
– Nici aici n-aș opune simplist „lumea reală” și „lumea virtuală”, deoarece pentru adolescenții de astăzi relațiile online sunt tot relații reale. Un adolescent poate simți susținerea și apartenența, poate primi informație și poate întreține prietenii autentice prin intermediul tehnologiei. Trebuie găsită calea de echilibru între relațiile online și cele directe, față-n față.

„Relațiile ajung să concureze permanent pentru atenție cu un flux digital care nu se oprește niciodată.”

Conversațiile autentice, fie online, fie față în față, ne cer să fim atenți la expresia celuilalt, la tonul vocii, la ezitările și semnele de disconfort, să ne așteptăm rândul și să clarificăm eventualele neînțelegeri. Toate acestea sunt abilități sociale pe care le învățăm prin interacțiune. Relațiile noastre presupun schimb de informații, dar și tolerarea frustrării, empatie, compasiune și găsirea unui numitor comun atunci când apar diferențe. Ele cer și capacitatea de a accepta că interacțiunea nu este mereu captivantă.

Printr-un alt studiu longitudinal recent, la care au participat peste 5 000 de elevi italieni, s-au observat rezultate școlare mai slabe la copiii care își deschiseseră conturi de social media la vârste mai mici. Cercetătorii au analizat și cât de des își verificau participanții telefonul, inclusiv noaptea, pentru a înțelege mecanismele care ar putea explica această legătură. Studiul arată că atenția este întreruptă în mod repetat de gândul că pe telefon s-ar putea întâmpla ceva mai important. Acest lucru afectează atât capacitatea de a învăța și de a se concentra asupra unei sarcini, cât și relațiile cu ceilalți.

Copiii pot fi lângă un prieten, la masă cu părinții sau în clasă, în timp ce o parte din atenția lor rămâne îndreptată spre telefon: „Mi-a scris cineva?”„Am mai primit o reacție?” „Ce am ratat?” Astfel, relațiile ajung să concureze permanent pentru atenție cu un flux digital care nu se oprește niciodată.

„Designul mediului digital este o problemă de sănătate publică.”

Noua serie „Unsafe by design?”, lansată de Lancet, adaugă ceva esențial, și care personal îmi place mult ca abordare științifică. Ea demonstrează că nu mai putem proiecta întreaga responsabilitate asupra copilului sau a părintelui. ,,Infinite scroll”, ,,autoplay”, notificările și sistemele algoritmice de recomandare nu sunt fenomene naturale, acestea sunt decizii de design, iar multe platforme au un interes economic direct ca utilizatorul să rămână cât mai mult conectat.  De aceea, nu mai este suficient să ne întrebăm: „De ce nu lasă adolescenții telefonul din mână?”. Trebuie să privim și mediul digital în care acesta își petrece timpul, un mediu care îl îndeamnă permanent să revină la telefon. Cred că perspectiva propusă de seria de articole publicate în The Lancet este mai justă și mai apropiată de realitate: mută accentul de la presupusa lipsă de voință a copilului la felul în care este conceput mediul digital și aduce această problemă în sfera sănătății publice și a responsabilității instituționale.

Aș evita ideea că soluția este izolarea copilului de tehnologie. Cred că mai degrabă avem nevoie de educație digitală, limite și prezență parentală, dar avem nevoie în același timp de platforme construite mai sigur pentru copii, care să vină în sprijinul părinților și al profesorilor.

– Algoritmii platformelor sunt construiți ca aparatele de jocuri de noroc, oferind recompense rapide (like-uri, notificări) care stimulează eliberarea de dopamină și creează un ciclu de căutare continuă a validării. Având în vedere că între 12 și 14 ani se formează imaginea de sine a copiilor, cum credeți că le pot influența rețelele sociale comportamentul și încrederea în sine?
– Premisa întrebării dumneavoastră e intersantă și larg circulată, anume că „algoritmii funcționează ca aparatele de jocuri de noroc, eliberează dopamină și creează dependență”. Aș fi puțin mai precisă, deoarece, oricât de atrăgător mediatic sună, perspectiva neuroștiințifică este mult simplificată. Dopamina nu este doar „molecula plăcerii”, ea are rol, printre altele, la învățarea prin recompensă, motivație, anticiparea recompensei și atribuirea salienței, adică creierul învață că anumite semnale sunt importante și merită atenția noastră. Astfel, o notificare, un like sau chiar așteptarea unui mesaj pot deveni greu de ignorat, mai ales în adolescență, când acceptarea, respingerea, statutul și felul în care ne percepe grupul au o importanță deosebită.

,,Creierul adolescentului este deosebit de sensibil la recompensele sociale”

Nu rețelele sociale au inventat nevoia de acceptare și apartenență: aceasta este profund umană și face parte din dezvoltarea firească. Însă ele o amplifică, o traduc în cifre – aprecieri, reacții, urmăritori – și oferă permanent ocazii de a căuta confirmarea celorlalți. De aceea, un adolescent poate ajunge să-și verifice telefonul foarte des: a învățat că în mediul virtual ar putea găsi ceva important despre locul său în grup și despre felul în care este văzut de ceilalți.

Like-urile, notificările și feedbackul social pot funcționa ca recompense și semnale sociale, uneori imprevizibile, pentru că adolescența este o perioadă intensă în dezvoltarea neurobiologică – de altfel, despre adolescență și părinți am scris mai detaliat un curs care poate fi ascultat pe platforma Audiotribe, în secțiunea „Doza de cunoaștere”. Creierul adolescentului este deosebit de sensibil la recompensele sociale: acceptarea grupului, statutul și aprecierea celorlalți. În același timp, capacitatea de a-și controla impulsurile și de a-și ghida comportamentul este încă în dezvoltare. Este important să ținem cont de această sensibilitate, mai ales într-un mediu digital conceput să ofere rapid și repetat reacții din partea celorlalți, măsurate în aprecieri, comentarii și număr de urmăritori.

„Sentimentul propriei valori poate ajunge să depindă excesiv de validarea externă.”

Imaginea de sine începe să se formeze în copilărie și continuă să se reorganizeze pe parcursul adolescenței și chiar al vieții adulte. Ce se întâmplă însă în adolescența timpurie, aproximativ în intervalul 10–14 ani? Reprezentarea sinelui se reorganizează. În jurul vârstei de 12–14 ani, imaginea de sine nu se mai construiește în vid, apar întrebările existențiale de genul „Cine sunt eu?” și „Cum mă văd ceilalți?”. Rețelele sociale aduc ceva ce generațiile precedente nu au cunoscut în aceeași formă: evaluarea celorlalți este publică și poate fi măsurată în aprecieri, comentarii și număr de urmăritori. Adolescentul nu se mai compară doar cu cei 25 de colegi de clasă, ci cu mii de persoane și cu imagini atent selectate, editate și filtrate. Astfel, sentimentul propriei valori poate ajunge să depindă excesiv de validarea externă, iar această dependență îi poate influența comportamentul. Începe să aleagă nu doar ce postează, ci uneori și cum arată, ce cumpără, ce opinii exprimă sau chiar cine încearcă să fie, în funcție de ceea ce îi aduce aprecierea celorlalți.

Totuși, efectele nu sunt aceleași pentru toți adolescenții. Contează temperamentul fiecăruia, vulnerabilitățile psihologice preexistente, relațiile familiale, statutul social, genul, experiențele de bullying și tipul de conținut pe care îl consumă.

 „Protecția adolescenților trebuie să facă parte și din felul în care sunt concepute platformele.”

Tocmai de aceea, avem nevoie de o perspectivă mai amplă: să înțelegem ce funcții ale platformelor pot aduce beneficii sau riscuri, pentru ce copii, în ce etape de dezvoltare și în ce condiții. Nu ne putem aștepta ca un copil de 13 ani să-și gestioneze singur utilizarea lor. Este rolul nostru să-l ajutăm, stabilind limite, mai ales când succesul comercial al acestor produse se măsoară inclusiv prin capacitatea de a capta și de a reține atenția. Protecția adolescenților trebuie să facă parte și din felul în care sunt concepute platformele, nu să depindă doar de educația copilului.

Cred, așa cum scriu adesea, că noi, părinții, avem nevoie să rezistăm – pentru că uneori exact așa se simte – și să păstrăm legătura cu adolescenții noștri, chiar și atunci când ne resping sau se înfurie pe noi și pe regulile pe care le stabilim. Rezultatele se văd peste ani, uneori după mult mai mult timp decât ne-am imaginat. Nimeni nu ne-a pregătit pentru o asemenea așteptare, dar acesta este un alt subiect. Vom vedea roadele în adulții tineri care devin și care își găsesc propriul drum, sprijiniți de prezența noastră constantă.

Despre autoare

Cătălina Dumitrescu este psihoterapeută cu formare în terapie cognitiv-comportamentală, clinician și doctor în psihologie și scriitoare. Ultima sa carte, „Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație” a apărut la editura ZYXBooks în 2025.